Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Cuvinte-cheie

Ultimele subiecte
» Ne vom intoarce intr-o zi!!!!
Joi Noi 01, 2012 12:12 pm Scris de Zamolxe

» Va doresc timp
Lun Oct 22, 2012 7:18 am Scris de Zamolxe

» Noi i-am invatat pe egipteni sa faca piramidele
Vin Oct 19, 2012 12:33 pm Scris de Zamolxe

» Senzational codul Bibliei.
Lun Aug 13, 2012 3:39 pm Scris de Zamolxe

» Sfantul Graal se afla in America?
Mar Iul 31, 2012 5:46 pm Scris de Zamolxe

» De la comori blestemate, la OZN-uri: Harta Romaniei misterioase
Mar Iul 31, 2012 5:43 pm Scris de Zamolxe

» Şapte blesteme care au schimbat istoria
Mar Iul 31, 2012 5:41 pm Scris de Zamolxe

» Bucegiul subteran
Mar Iul 31, 2012 5:39 pm Scris de Zamolxe

» TOP 10 evadari uluitoare din inchisori
Mar Iul 31, 2012 5:36 pm Scris de Zamolxe

Noiembrie 2017
LunMarMierJoiVinSamDum
  12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930   

Calendar Calendar

Parteneri
forum gratuit



Surse votare online..
Surse votare online..
Surse votare online..

Batalia de la Marasesti- batalii celebre primul razboi mondial

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Batalia de la Marasesti- batalii celebre primul razboi mondial

Mesaj Scris de Zamolxe la data de Dum Iul 01, 2012 2:50 pm

Batalia de la Marasesti- batalii celebre primul razboi mondial


Istorie militară ·

-b-Sa-ne-amintim---b--Bataliile-de-la-Marasti--Marasesti-si-Oituz--III-

Succesul repurtat de Armata 2 la Marasti a fortat Puterile Centrale sa-si revizuiasca planurile. S-a renuntat la ofensiva proiectata in zona Namoloasa, fortelele principale fiind mutate in zona Focsani. Noua ofensiva urma sa se dea la vest de Siret, pe directia Focsani – Marasesti – Adjud, cu Armata 9 germana (general de infanterie Johannes von Eben), concomitent cu o alta lovitura in lungul vaii Oituz, executata de Armata 1 austro-ungara (Arhiducele Joseph). Aceasta actiune avea ca scop incercuirea Armatei 2.

De cealalta parte, Marele Cartier General Roman decisese sa renunte la lovitura sa in zona Namoloasa. Armata 4 rusa trebuia scoasa din frontul din sudul Moldovei si deplasarea ei in zona nordica, unde putea ameninta flancul trupelor austro-germane aflate in ofensiva in Galitia. Armata 1 romana urma sa inlocuiasca trupele rusesti.

Pentru ofensiva Armata 9 germana a fost intarita cu trupe aduse de pe frontul francez (Corpul Alpin german, care a sosit pe 6 august) sau italian. Generalul von Eben a hotarat ca lovitura principala sa fie data de Corpul 1 german, compus din 6 divizii, in timp ce in stanga sa Corpul 18 Rezerva german, alcatuit din 3 divizii, trebuia sa fixeze trupele Antantei din fata sa. Dreapta Armatei a 9-a era asigurata de Grupul Ramnic, format din 2 divizii. Rezerva era formata dintr-o divizie germana, una austro-ungara si Corpul Alpin, care a ajuns in zona de abia in prima zi a bataliei. Fortele germane in sectorul de ofensiva erau 102 batalioane de infanterie, 10 escadorane de cavalerie, 24 companii pionieri, 2 auto-mitraliere, 1135 mitraliere, 356 aruncatoare de mine, 223 tunuri de camp, 122 tunuri si obuziere grele.

In zona de atac a Armatei a 9-a germane se afla Armata 4 rusa, care mai avea in contact cu inamicul doar doua corpuri. Pe dreapta Corpul 8 rus (3 divizii), iar pe stanga Corpul 7 rus (2 divizii). Rezerva era formata dintr-o divizie de infanterie si una de cavalerie. Acestea totalizau 84 batalioane de infanterie, 52 escadroane de cavalerie, 280 tunuri de camp si 36 tunuri grele. Grosul fortelor Armatei 1 romana se afla in zona Tecuci, unde se pregatea sa treaca la vest de Siret, pentru a prelua sectorul de front de la trupele ruse.

Ofensiva Armatei 9 germana a fost precedata de o puternica pregatire de artilerie asupra luncii Siretului, care a inceput la ora 4:30 am pe 6 august 1917. La 7:30, Corpul 1 german (general Kurt von Morgen) a trecut la atac, avand in primul esalon Diviziile 12 bavareza, 76 si 89 infanterie, si in esalonul doi alte doua divizii. Frontul aparat de Diviziile 13 si 34 ruse a fost rupt pe 10 km, trupele ruse retragandu-se in dezordine la est de Siret. La cererea comandamentului rus, generalul Constantin Christescu, comandantul Armatei 1, a ordonat generalului de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6, sa intervina cu Divizia 5 Infanterie la vest de Siret, iar cu Divizia 9 Infanterie sa ia pozitie de aparare pe malul de est al Siretului. Regimentele 32 DorobantiMircea si 8 Dorobanti Buzau au contraatacat, stopand ofensiva germana pe aliniamentul Moara Alba – Doaga – Furceni.

Vazand ca sansele de fortare a raului sunt minime, in dimineata zilei de 7 august, comandamentul german a directionat ofensiva spre nord, cu 4 divizii. Efortul s-a concentrat asupra Diviziei 5 Infanterie, asaltul fiind insa respins. Doar la jonctiunea cu trupele ruse s-a realizat o patrundere, dar situatia a fost restabilita de contraatacul a 2 batalioane din rezerva diviziei. La amiaza, dupa o scurta dar masiva pregatire de artilerie, inamicul a reluat atacul cu forte de trei ori mai puternice decat cele ale diviziei romane atacate. Regimentul 3 Vanatori a rezistat pe pozitii in satul Doaga in fata unei intregi divizii germane. La fel in sectorul Regimentului 32 Dorobanti Mircea. Soldatii din aceasta unitate au efectuat contraatacuri la baioneta, numai in camasi, datorita caldurii sufocante, reusind sa impinga trupele germane pe baza de plecare la atac. Seara, Corpul 1 au atacat din nou si au spart frontul diviziei ruse din dreapta marii unitati romane. Fiind in pericol sa fie atacate din spate, Regimentul 32 Dorobanti Mircea s-a retras pana la Podul Cosmesti. Pentru a acoperi golul produs, a fost introdusa la vest de Siret Divizia 9 Infanterie romana, care a fost supusa de asemenea unui atac neintrerupt. In seara zilei de 7 august, sub acoperirea intunericului, o grupare germana s-a apropiat si a atacat in flancul Diviziei 9, ajungandu-se la lupte corp la corp. Unitatile romane au parasit satul Doaga si s-au retras pe marginea padurii Prisaca, unde au organizat o noua aparare. In acea zi, Divizia 5 romana a pierdut 44 de ofiteri si 1770 soldati morti, raniti si disparuti. A refacut frontul pe un aliniament cu 2-3 km mai inapoi.

La 8 august, generalul von Eben a schimbat sectorul de atac mai la vest, pe frontul aparat de unitati ruse. Spre seara, la al doilea atac, acestea se retrag spre nord. Un regiment rus a fost aproape anihilat. Frontul roman a fost bombardat, atacul asupra Diviziilor 5 si 9 Infanterie romane fiind reluat in ziua urmatoare. Ziua de 9 august inregistreaza un nou varf al violentei atacurilor germane. Asaltul a inceput la ora 19:00, dupa o puternica pregatire de artilerie, care a provocat pagube importante Diviziei 9, a carei soldati nu reusisera sa sape decat gropi individuale, deoarece pamantul era foarte tare. Germanii au suferit iarasi pierderi mari datorate gruparii de artilerie romano-ruse situata pe malul estic al Siretului si care lovea exact in flancul atacului. Totusi prima linie a infanteriei romane a fost rupta in mai multe puncte, dar interventia rezervelor i-a respins dupa lupte foarte violente. Regimentul 34, care a avut de infruntat Divizia 12 Bavareza, a rezistat la 3 asalturi consecutive. A ramas in prima linie numai cu Batalionul II, sub comanda maiorului Gheorghe Mihail, viitorul sef al Marelui Stat Major in 1940 si 1944. Acesta a contraatacat si a capturat 62 de prizonieri si doua mitraliere. Steagul unitatii a fost ulterior decorat cu OrdinulMihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele din acea zi. La fel au fost decorati si comandantul Regimentului, colonelul Virgiliu Dumbrava, si precum si cel al Batalionului II. Dar pierderile sale au fost insa foarte grele: 35 de ofiteri si 1551 soldati. Regimentul 36 a pierdut 36 de ofiteri si 954 soldati. De asemenea Regimentele 7 si 32 Dorobanti au suferit si ele pierderi insemnate. In timpul noptii, la ora 2:00, a avut loc un alt asalt, care a reusit sa impinga Divizia 9 si dreapta Diviziei 5 Infanterie cateva sute de metri inapoi. Divizia rusa vecina a fost si ea silita sa se retraga, dar Armata 4 rusa a contraatacat puternic, capturand 2500 de prizonieri si recastigand terenul pierdut.

Ultimele esecuri slabisera forta Armatei 9 germane. Astfel generalul von Eben a intarit Corpul 1 german cu o divizie din rezerva sa, iar Corpul 18 Rezerva cu Corpul Alpin.

Pe 10 august a venit randul trupelor Antantei sa treaca la ofensiva. Generalul Christescu si generalul Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, au hotarat sa atace, fiecare cu cate un corp de armata a doua divizi, intrandul realizat de germani in frontul romano-rus. In timpul diminetii, Armata 9 ataca sectorul rus al frontului, dar obtine numai un castig mic de teren. La ora 17:00 infanteria aliata porneste la asalt, dupa o lunga pregatire de artilerie. Divizia 9 Infanterie a patruns in prima linie germana, dar datorita pierderilor a fost silita sa se regrupeze. Intarita cu un regiment din Divizia 13, a reluat atacul, dar din nou fara succes. Divizia 5 Infanterie si un regiment al Diviziei 14 a reusit si ea sa patrunda in pozitiile germane, dar nu a putut pastra cuceririle. Regimentele 8 Dorobanti si 3 Vanatori au intrat in satul Doaga, dar au fost apoi respinse. Situatia a fost similara in sectorul Armatei 4 ruse. Ofensiva aceasta insa scazuse si mai mult capacitatea de lupta a Diviziilor 76, 89 si 115 germane care suportasera socul, deja obosite dupa cateva zile de atacuri esuate. Raportul generalului von Eben catre comandantul grupului de armate, maresalul von Mackensen, mentioneaza de asemenea faptul ca Divizia 216 Infanterie suferise pierderi mari in urma bombardamentului din flanc executat de artileria romana de pe malul estic al Siretului.

Pentru ziua urmatoare, generalul Christescu a decis sa impuna o tinta limitata pentru ofensiva Corpului 6: aliniamentul Doaga – Valea Susita. Armata 4 rusa hotarase sa ramana in defensiva. Germanii au atacat la ora 16:00 in sectorul acesteia, dupa o pregatire de artilerie de trei ore si au silit din nou trupele ruse sa se retraga. La 16:30 Divizia 9 Infanterie a plecat la atac, fara stie situatia din sectorul vecin. Retragandu-se rusii, flancul a ramas descoperit. Comandantul diviziei a trimis un batalion pentru a prelungi linia. Germanii au inaintat spre Marasesti, situatia devenind foarte periculoasa. Regimentul 9 Vanatori care constituia rezerva diviziei a fost adus in graba si s-a instalat in fabrica de la nord de oras, reusind sa opreasca trupele germane ce amenintau sa incercuiasca Divizia 9 Infanterie. Pentru aceasta actiune, lt. col. Gheorghe Rasoviceanu, comandantul regimentului, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Legatura cu trupele ruse a fost refacuta de un regiment din Divizia 13 Infanterie din rezerva Corpului 6. Divizia 5 Infanterie a atacat in zona Doaga, dar Regimentele 7 si 8 Dorobanti nu au reusit sa patrunda in sat. In aceeasi zi, la generalul de divizie Eremia Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1.

Constatand ca trupele Corpului 1 german erau epuizate, generalul von Eben a hotarat sa mute atacul principal si mai la vest, in sectorul Corpului 18 Rezerva al generalului maior Kurt von Wenniger, care suferise mai putine pierderi si era mai odihnit. Astfel, pe 12 august, atacand cu forte slabe doar pentru a fixa Divizia 5 Infanterie, Armata 9 germana si-a concentrat efortul contra trupelor Armatei 4 ruse, reusind sa cucereasca Panciu. In urma acestui esec, generalul Ragoza a dorit sa retraga frontul romano-rus la nord de Marasesti. Planul a fost abandonat la insistentele generalului Eremia Grigorescu. Generalul de corp de armata Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General, a hotarat sa inlocuiasca Corpul 7 rus cu Corpul 5 roman (Diviziiile 10 si 13 Infanterie), iar Corpul 8 rus sa treaca sub conducerea Armatei 1 romane. Comandamentul Armatei 4 ruse a fost retras la Bacau si urma sa primeasca o noua misiune.

Pe 13 august, Corpul 18 Rezerva a atacat trupele ruse la nord de Panciu, dar a esuat. Ziua urmatoare, generalul von Eben a ordonat Corpului 1 sa elimine intrandul romanesc din zona padurii Prisaca si sa ia podul peste Siret de la Cozmesti. Concomitent, Corpul 18 Rezerva trebuia sa atace pe valea Zabrautului. Dupa o puternica pregatire de artilerie a inceput asaltul asupra pozitiilor Corpului 8 rus. Generalul de brigada Henri Cihoski, comandantul Diviziei 10 Infanterie, a trimis in ajutor Regimentul 10 Vanatori, care a surprins trupele Corpului Alpin producand pierderi importante, in unele zone ducandu-se aprige lupte corp la corp. Vanatorii au reusit sa ocupe Cota 334, dar au fost siliti sa se retraga apoi in urma unui puternic bombardament de artilerie. Alaturi de ei a intervenit Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab, comandantul sau col. Gheorghe Cornescu, primind Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru contraatacul care a dus la oprirea ofensivei germane ce ameninta sa patrunda pe valea Susitei in spatele Armatei 2 romane. Corpul 8 rus a fost insa nevoit sa se replieze la nord de Iresti si de Straoani.

Divizia 5 Infanterie, in cealalta extremitate a frontului, era redusa in urma ultimelor lupte a aproximativ o treime din efective. Pozitiile de la padurea Prisaca au fost puternic bombardate de artileria germana. La ora 17:00 a inceput asaltul, dat cu doua divizii, care a fortat trupele romane sa se retraga. A intervenit si de aceasta data rezerva diviziei impreuna cu un regiment din Divizia 14, aflata in rezerva armatei. Atacul german a fost oprit la nord de padurea Prisaca. Podul de la Cozmesti a fost ulterior aruncat in aer, deoarece pontonierii romani construisera alte doua mai la nord. Divizia 5 Infanterie, epuizata, a fost retrasa din linia intai.

Pe 15 august, Corpul 18 Rezerva german a continuat ofensiva, reusind sa creeze o bresa la jonctiunea dintre Divizia 10 Infanterie si divizia rusa din dreapta sa. A contraatacat Regimentul 10 Vanatori, sprijinit de 10 baterii romane si 3 ruse, si a reusit sa restabileasca situatia. Cu aripa stanga, insa, Corpul 18 Rezerva a cucerit Muncelul, silind trupele ruse sa se retraga. Astfel era amenintata chiar jocntiunea dintre cele doua armate romane. Armata 2 a atacat cu Detasamentul “Colonel Alexiu” alcatuit din 2 batalioane de vanatori, 2 batalioane de infanterie si 3 baterii de artilerie, care, impreuna cu o divizie de cavalerie rusa, a reocupat satul. Ziua urmatoare, germanii au luat jumatate din Muncelul, dar in urma puternicului contraatac al trupelor colonelului Alexandru Alexiu au trebuit sa se retraga.

Zilele de 17 si 18 august au calme. Pierderile insemnate suferite de ambele parti i-au fortat pe comandanti sa-si reorganizeze unitatile. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a inlocuit Divizia 14 Infanterie, care se afla la est de Siret, cu Brigazile 1 si 6 Rosiori, iar greu incercata Divizie 5 Infanterie cu Divizia 2 Cavalerie. Aceasta din urma si cele doua brigazi formau Corpul de Cavalerie. Divizia 14 Infanterie a fost mutata pe malul de nord al Siretului in zona Cozmestii de Vale. De asemenea, a fost mutata artileria grea a armatei astfel incat sa se asigure o buna concentrare a focului in sectorul Corpului 5 (Diviziile 10, 13 si 9 Infanterie). Rezerva Armatei 1 era constituita din Divizia 15 Infanterie si Divizia 5 aflata in refacere. De partea cealalta, la interventia maresalului von Mackensen, generalul von Eben a grupat in Corpul 1 german sapte divizii de infanterie si i-a subordonat aproape toata artileria Armatei 9. Aceste forte totalizau 55 de batalioane si 95 de baterii.

Pe 19 august germanii a reluat ofensiva, atacand cu Corpul 1 armata spre Marasesti si cu Corpul 18 Rezerva armata pe directia Panciu-Muncelul, lovitura principala fiind data in sectorul cuprins intre Marasesti si padurea Razoare, aparat de Diviziile 9 si 13 Infanterie romane. Numai pe frontul celei din urma au fost concentrate trei divizii. Pregatirea de artilerie s-a declansat la orele 6:30 asupra Regimentelor 47/72, 51/52 si 50/64 Infanterie, din primul esalon al Diviziei 13, si asupra pozitiilor de la marginea de vest a localitatii Marasesti, aparate de Regimentul 9 Vanatori din Divizia 9 infanterie. A durat doua ore si jumatate si a fost cel mai violent bombardament de artilerie din timpul bataliei. La ora 9:00 au inceput primele asalturi, de mica amploare, care sunt respinse cu usurinta. Dupa 11:00, insa s-a declansat un atac foarte puternic, avand efortul principal la nord de padurea Razoare, la jonctiunea dintre Diviziile 13 si 10 Infanterie. Divizia 10 era atacata de Divizia 13 austro-ungara, dar care a esuat sa patrunda in dispozitivul roman.

Divizia 13 Infanterie, comandata de generalul de brigada Ioan Popescu, a fost cea ma incercata unitate romana in acea zi. Ea ocupa un front de 6 km, avand Regimentul 47/72 Infanterie la marginea de sud-vest a padurii Razoare, Regimentul 50/64 Infanterie in viile Negroponte si Regimentul 51/52 Infanterie intre ele. Rezerva o constituia un batalion din Regimentul 50/64 si unul din Regimentul 48/49. Ca suport artileristic avea 15 baterii romane si 15 baterii rusesti.

Atacul a inceput la ora 9:00. In sectorul Regimentului 47/72 Infanterie, asalturile trupelor germane au esuat unul dupa altul. Batalionului I, aflat pe aripa stanga, la sud de padurea Razoare, a fost atacat de Regimentul 28 Infanterie Bavarez (din Divizia 12 Bavareza) si unitati din Diviziile 115 si 89 germane, iar Batalionul II de pe aripa dreapta de unitati ale Diviziei 13 austro-ungare. Batalionul III se afla in rezerva. Comandantul regimentului, lt. col. Radu Rosetti, fostul sef al Biroului Operatii al Marelui Cartier General in 1916, a fost ranit. In centru, Regimentul 51/52, care avea o pozitie mai descoperita a fost si el puternic atacat, fiind nevoit sa se retraga. Germanii au incercat sa fructifice acest succes si sa se infiltreze in spatele celor doua regimente de pe flancurile Diviziei 13. Batalionul III/Regimentul 47/72, sub comanda mr. Draganescu a atacat si a oprit patrunderea. Au contraatacat si rezervele Regimentului 51/52. Infanterie, dirijate de comandantul unitatii, lt. col. Ioan Cristofor, dand timp ajutoarelor din partea diiviziei sa soseasca. Compania 1 mitraliere, comandata de cpt. Grigore Ignat a rezistat pe pozitii cu inversunare, fiind aproape in totalitate distrusa. Comandantul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Cu toate acestea trupele germane au avansat spre cota 100, in spatele careia se afla artileria aliata. Regimentul 50/64 a trebuit si el sa-si replieze aripa dreapta, in urma patrunderilor inamice in frontul Regimentului 51/52. Lt. col. Diamandi Genuneanu, comandantul Regimentului 50/64, a organizat apararea la sud de cota 100 si a mentinut pozitia in fata atacului a doua regimente bavareze timp de doua ore.

La cota 100, asupra fortelor germane care erau pe punctul de a o cuceri, generalul Popescu, a organizat un contraatac cu cele 2 batalioane din rezerva, care impreuna cu Batalionul III/Regimentul 47/72 infanterie si cu alte subunitati, au lovit concentric fortele principale ale Diviziei 115 Infanterie germane, patrunse intre padurea Razoare si Viile Negroponte. Atacul a fost sustinut si de artileria Diviziei 10 Infanterie la ordinul comandantului armatei. Batalionul I/Regimentul 50/64, sub comanda cpt. Nicolae Miclescu, a iesit prin surprindere din viile Negroponte si a impins infanteria germana spre padurea Razoare. Cpt. Miclescu a cazut ranit, fiindu-i ulterior atribuit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru acest atac. Au intrat in lupta si Batalionul III/Regimentul 47/72 Infanterie si Batalionul II/Regimentul 48/49 Infanterie. Rezistenta inamica la marginea padurii Razoare a fost infranta in urma unui violent atac la baioneta, trupele germane incepand o retragere dezordonata. Intreg Regimentul 47/72 a iesit la contraatac, iar la dreapta lui Regimentul 39 Infanterie, din Divizia 10, l-a urmat. Trupele germane s-au retras spre Valea Susitei, antrenand si unitatile Diviziei 13 austro-ungare. Romanii au cucerit prima pozitie inamica, dar inaintarea a fost oprita de generalul Grigorescu, deoarece von Eben isi pusese in miscare rezervele.

Divizia 10 si, in special, Divizia 13 Infanterie au obtinut o importanta victorie. Comandantii celor doua divizii, precum si comandantii Regimentelor 47/72, 50/64 si 51/52 au fost decorati cu OrdinulMihai Viteazul clasa a III-a. Alti 7 ofiteri au primit aceasta inalta distinctie pentru luptele din acea zi. Regimentul 39 Infanterie Petru Rares a luat 376 prizonieri si 7 mitraliere, inaintand 500 m pe un front larg de 4 km, iar Regimentul 47/72 a luat 209 prizonieri si 4 mitraliere. Insa pierderile au fost grele. Acelasi Regiment 47/72 a pierdut 880 de oameni (99 morti, 300 raniti si 481 disparuti). Steagul regimentului, precum si al celelorlalte doua unitati greu incercate pe 19 august au fost de asemenea decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.

In aceeasi zi, germanii au atacat si in sectorul Diviziei 9 Infanterie, situata la sud de Divizia 13. Aceasta fusese redusa practic la 4500 de oameni in urma luptelor grele din zilele anterioare. In prima linie erau Regimentul 9 Vanatori pe aripa dreapta si Regimentul 40 Infanterie Calugareni pe aripa stanga. Dupa o puternica pregatire de artilerie, doua divizii germane au pornit la atac. In urma unor lupte violente date in ruinele fabricii de la nord de Marasesti, Regimentul 9 Vanatori a fost silit sa se retraga spre oras. La fel si Regimentul 40, care a abandonat prima pozitie. Divizia 9 s-a instalat pe linia sud viile Negroponte – gara Marasesti – sud Marasesti, pe care a rezistat puternicelor atacuri ale infanteriei inamice, avand si sprijinul artileriei Diviziei 14 Infanterie, aflata pe malul estic al Siretului si care tragea in flancul germanilor.

Datorita esecului inregistrat de armata sa pe 19 august, generalul von Eben a decis ca nu mai era posibila continuarea ofensivei. A urmat o saptamana de pauza, pe care ambele parti au folosit-o pentru reorganizare. Armata 9 a schimbat din nou sectorul de efort. Corpul 18 Rezerva german a fost intarit cu trei divizii si i s-a subordonat toata artileria grea a armatei. La randul ei, Armata 1 romana a fost intarita de Marele Cartier General cu Divizia 11 Infanterie. Generalul de divizie Eremia Grigorescu si-a reorganizat dispozitivul. Astfel, Corpul 8 rus forma dreapta armatei in zona Muncelul, avand in prima linie doua divizii, in timp ce alte doua erau in spate in refacere. Corpul 5 (Diviziile 10 si 15 Infanterie) ocupa frontul pana la gara Marasesti, unde facea jonctiunea cu Corpul 3 (Divizia 14 Infanterie) aflat intre Marasesti si Siret. La est de rau se afla Corpul de Cavalerie (Brigazile 1 si 6 Rosiori, Divizia 2 Cavalerie si o brigada din Divizia 5 Infanterie). Rezerva armatei o constituiau Diviziile 9, 11 si 13 Infanterie si cealalta brigada a Diviziei 5.

Ofensiva Corpului 18 a inceput in sectorul Corpului 8 rus pe data de 28 august. La ora 9:00 trupele germane au patruns intre cele doua divizii ruse, care au trebuit sa se retraga. Au intervenit doua regimente din Divizia 3 Infanterie din Armata 2 romana. Acestea au contraatacat impreuna cu rezervele rusesti si au reusit sa opreasca inanintarea germana. Ziua urmatoare, generalul Grigorescu a pregatit un atac in zona Muncelul pentru a elimina intrandul inamic din acea parte a frontului. La dispozitia Corpului 8 rus a fost puse o divizie de infanterie rusa, Divizia 9 Infaterie romana, un regiment din Divizia 13 si altul din Divizia 15. La atac urmau sa ia parte si doua regimente din Armata 2 romana.

Asaltul a inceput la ora 8:00, dinspre nord si vest, dar i-a gasit pe germani pregatiti sa atace si ei si a fost respins. Un al doilea, la ora 17:00, a fost si el respins. Germanii au silit dreapta Diviziei 124 ruse sa se retraga. Au intervenit doua batalioane din Armata 2, care au reusit sa opreasca inaintarea in timpul noptii. Diviziile 11 si 13 Infanterie au fost aduse in spatele zonei amenintate. Divizia 5 a fost trecuta la vest de Siret. Pe 30 august, Corpul 18 Rezerva german a reluat atacul, trupele sale reusind sa patrunda intre Regimentele 18 Dorobanti Gorj si 2 Vanatori din Armata 2. A contraatacat Regimentul 34 Infanterie Constanta, care apartinea Diviziei 9 din Armata 1 si a reusit sa astupe bresa.

Corpul 8 rus a fost intarit cu Diviza 13 Infanterie, in timpul zilei de 31 august, cand datorita vremii neprielnice nu s-au dus lupte. Generalul Eremia Grigorescu a subordonat Divizia 9 Infanterie si o divizie ruseasca comandantului Diviziei 13, generalul de brigada Ioan Popescu. Aceasta grupare a atacat pe 1 septembrie. Pregatirea de artilerie a inceput la ora 6:00, cu toate tunurile gruparii, precum si cu artileria apartinand altor doua divizii ruse si artileria grea a Armatei 1. Dupa o ora au inceput atacul Diviziile 9 si 13 Infanterie dinspre vest si Divizia 3 Infanterie, comandata de generalul de brigada Alexandru Marginenanu, din Armata 2 dinspre nord. Dupa lupte grele, Divizia 13 a ajuns la circa 200 m de Muncelul. Corpul 18 Rezerva german a executat un contraatac in sectorul Diviziei 3, dar a fost respins. Ziua urmatoare, aceeasi Divizie 3 a suportat socul principal al loviturii Armatei 9. Obiectivul principal era Dealul Porcului, aparat de Regimentul 30 DorobantiMuscel. Acesta a cedat pozitia, dar a fost recucerita in urma unui contraatac dat de rezerva diviziei si de un regiment rus. A fost ultima actiune de anvergura a Armatei 9 germane, in sectorul Marasesti.

Ofensiva Armatei 1 in zona Muncelul a fost reluata pe 3 septembrie. Divizia 11 Infanterie a fost si ea subordonata Gruparii general Popescu, trecand in linia intai alaturi de Diviziile 9 si 13. Divizia rusa si regimentele din Armata 2 au trecute in rezerva. Planul era ca Divizia 9 Infanterie si o brigada a Diviziei 11 sa atace frontal, pentru a fixa fortele germane din sector, in timp ce Divizia 13 si cealalta brigada a Diviziei 11, urmau sa atace satul Muncelul amenintand flacul pozitiei inamice. La ora 6:30 a inceput pregatirea de artilerie, iar la 8:00, Divizia 13 a inceput asaltul, insa nu a reusit sa inainteze. La fel si in sectorul Diviziei 9. A fost necesara inca o violenta pregatire de artilerie de o ora si jumatate si apoi de lupte corp la corp pentru ca Divizia 13 Infanterie sa cucereasca marginea estica a satului Muncelul. Insa pierderile romanesti din acea zi s-au ridicat la aproximativ 2700 de oameni.

Aceasta a fost ultima zi a bataliei de la Marasesti, ambele tabere hotarand sa treaca la aparare pe intregul front. Armata 1 romana a pierdut 610 de ofiteri si 26800 de subofiteri, gradati si soldati, iar Armata 9 germana circa 47000 de militari (morti, raniti, prizonieri). 40 de Ordine Mihai Viteazulclasa a III-a au fost acordate ofiterilor romani pentru faptele din timpul.luptelor din zona Marasesti. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. De asemenea, steagurile a nu mai putin de 9 regimente au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.

Luptele au continuat cu mica intensitate, cu atacuri si contraatacuri locale, si in zilele urmatoare. In una din aceste confruntari, pe Dealul Secuiului, pe 5 septembrie, a cazut voluntara Ecaterina Teodoroiu in fruntea plutonului sau. De partea cealalta, pe 8 septembrie generalul maior Kurt von Wenniger, comandantul Corpului 18 Rezerva german a fost ucis de explozia unui obuz in zona Muncelul.



Sursa: Warldwar2




Prima pagină › Cultură
vezi toate articolele din Cultură › Cultură
10 "duri" puţin cunoscuţi ai Istoriei
Trimite pe email
Nicu Parlog | 03.03.2011 |
+ zoom Zece "duri" puţin cunoscuţi ai Istoriei 10 "duri" puţin cunoscuţi ai Istoriei Galerie foto (12)
Deseori, cei care schimbă cursul Istoriei, prin fapte de arme de pomină şi bravură individuală remarcabilă, ajung personaje de rangul doi prin cronici şi documente. Fie că s-au aflat în penumbra unor suverani, fie că nu au beneficiat de interesul cercetătorilor, cronicile i-au cam lipsit de „aplauze la scena deschisă”. Cu toate acestea, o scurtă trecere în revistă a faptelor lor de arme este edificatoare pentru cunoaşterea acestor „duri” adevăraţi – chiar dacă, în cazul unora dintre ei, nu e întotdeauna uşor de desluşit ce e fapt istoric şi ce e legendă.

Chandragupta Maurya - 340 - 290 î.e.n.


Orfanul născut în Bihar, în inima Indiei, a avut în destinul său misiunea de a schimba nu doar faţa Indiei, ci de a modifica pentru totdeauna cursul istoriei mondiale.
Cu toate ca nimeni nu i-a dat nicio şansă, orfanul şi-a clădit un destin măreţ, de la scormonitor în gunoaie la artizanul unuia dintre cele mai mari imperii ale Lumii Antice,
ajungând să domnească peste 50 milioane de supuşi şi să aibă sub ascultarea lui o armată impresionantă - 9.000 elefanţi de război şi 36.000 de războinici încercaţi.
La apogeul sau, împăratul Chandragupta Maurya beneficia de protecţia celor mai neobişnuite şi temute corpuri de gardă personală.
Gărzile sale erau compuse din 500 de spartani greci de elită, războinici hinduşi experţi în arta Kalaripayatthu, precum şi din femei războinice crescute de mici în cultul împăratului pe care trebuiau să-l slujească şi să-l apere cu preţul vieţii.
Povestea devenirii sale este incredibilă.
Pentru a distruge Imperiul Nanda şi a se proclama împărat, tânărul Maurya a pus, pur şi simplu, mâna pe o sabie de bronz şi a pătruns furtunos, de unul singur în palat, încercând să-l asasineze pe împărat. A fost prins şi încarcerat, dar a reuşit să evadeze, distrugând fără milă dinastia conducătoare şi instalându-şi propria dinastie - Maurya - care a tronat multă vreme în peninsula indiană.

Surena, 84-52 î.e.n.


Cunoscut simplu sub numele de Surena, a fost un general destoinic aparţinând clanului Surena, care era, de generaţii, însărcinat cu paza şi protecţia regilor parţi.
Plutarh relata că Surena era cel mai chipeş, viteaz şi temut luptător persan din acele vremuri. Când regele Hydrotes a fost detronat şi exilat din Parthia, Surena a condus expediţia militară destinată recapturării imperiului. Generalul Surena avea un harem uriaş de concubine, pe care le transporta după el în toate campaniile militare. Atât de multe femei avea măreţul Surena, încât era nevoie de două sute de căruţe pentru a le transporta pe toate în locurile unde se războia redutabilul general.
Surena a comandat armatele regelui Orodes al doilea, administrând Imperiului Roman unele dintre cele mai severe şi umilitoare înfrângeri din întreaga sa istorie.
Când romanii au decis să atace dinastia Arsacidă, temuta cavalerie persană, condusă de Surena în persoană, a stopat definitiv avântul legiunilor în Asia.
Bătălia decisivă a avut loc la Carrhae (Harran , pe teritoriul Turciei de astăzi).
Legiunile romane au fost pur şi simplu zdrobite. Cavaleria grea persană, temuţii cataphractes înveşmântaţi în solzi de metal, a masacrat redutabilele legiuni. Plutarh vorbeşte de 20.000 de morţi şi peste 10.000 de prizonieri. Cel mai bogat om din Roma, generalul Marcus Licinius Crassus, comandantul armatelor romane, şi-a pierdut şi el viaţa.
Istoricul antic Dio Cassius (sec. II - III î.e.n.) relatează că, după moartea generalului roman, Surena a ordonat să i se toarne acestuia pe gât aur topit, drept pedeapsă pentru lăcomia lui. (Circulă şi o versiune "horror" a poveştii, conform căreia Surena l-ar fi pedepsit pe Crassus, căzut prizonier, turnându-i pe gât metalul topit, când generalul era încă viu...)
Din nefericire, gelos pe succesul şi popularitatea lui Surena, regele Orodes a ordonat moartea celui mai destoinic om al său...


Carol Martel: 688 - 741


Carol "Ciocanul" - aşa s-ar traduce numele său - a avut o personalitate atât de marcantă, încât nu a fost considerat doar pavăza în faţa invaziei musulmane în Europa Occidentala, ci şi părintele fondator al cavalerismului şi feudalismului din Evul Mediu. În plus, Carol Martel era bunicul lui Carol cel Mare sau Charlemagne, ceea ce îl propulsează în rolul de fondator al dinastiei carolingiene.
Carol Martel a ajuns în poziţia de conducător al armatei francilor împotriva invaziei musulmane pe baza faptului că era majordomul palatului regal, pe vremea aceea o importantă funcţie administrativă, politică şi militară. Adesea, regii franci din dinastia merovingiană aveau un rol mai mult de reprezentare, iar majordomul palatului, un adevărat "şef al guvernului", lua deciziile şi ţinea în mână destinul regatului.
Durul Carol Martel a pierdut o singura bătălie de-a lungul tumultoasei sale cariere, anume bătălia de la Cologne.
Iar dintre multele-i victorii, merită pomenită, pentru însemnătatea ei în evoluţia Europei, victoria epocală de la Tours. Pe data de 10 octombrie 732, Martel a câştigat lupta de la Tours, în care două armate france unite au învins armatele arabe ale califatului Omeiazilor. Bătălia a fost una decisivă. Daca Carol Martel o pierdea, probabil azi întreaga Franţă ar fi vorbit araba.
Întreaga armată francă, condusă de Martel, a luptat atunci pedestru, ceea ce i-a făcut pe soldaţii victorioşi să afirme că însuşi Dumnezeu a fost de partea lor.
Iar Carol Martel a refuzat să accepte un onorariu în bani din partea Papei, care vroia să-i mulţumească astfel că a scăpat Europa de primejdia Semilunii.


Ulf Hreda - secolul XI


În literatura engleză, numele său e redat ca Ulf the Quarrelsome - ceea ce s-ar traduce destul de exact prin Lupu Scandalagiul, nume foarte expresiv şi potrivit pentru acest brutal luptător medieval irlandez (poate doar un personaj de legendă), pe care tradiţia îl desemnează drept fratele legendarului rege Brian Boru.
Ulf i-a urât din tot sufletul pe vikingi, deoarece aceşti barbari, veniţi din nord pe corăbiile lor lungi şi negre, au comis, se spune, greşeala capitală de a-i ucide mama chiar sub ochii lui, pe când Ulf era doar un copil. Puiul de lup a crescut, şi odată cu el a crescut şi ura din el...
Când fratele său, regele Brian Boru, a devenit erou naţional, unificând pentru prima dată Irlanda, Ulf a devenit cel mai iubit războinic din Regatul Verde. Forţa sa herculeană, alimentată de ura neostoită din suflet, l-au transformat într-un luptător de neoprit, care, înarmat cu o secure enormă, reteza capetele duşmanilor dintr-o singură lovitură - suficient pentru a-l transforma într-un idol printre soldaţii irlandezi. Unificarea Irlandei a stăvilit momentan influenţa şi extinderea regatelor scandinave în zonă. Cu toate acestea, unii nobili irlandezi nu s-au împăcat deloc cu noua situaţie şi s-au răsculat cu ajutorul a mii de vikingi.
Bătălia de la Clontarf, din anul 1014, a fost dovada supremă a furiei şi durităţii acestui nemaivăzut războinic celt. Singur, Ulf cel furios a ucis toţi vikingii care i-au apărut în faţa. Din nefericire, fratele sau, Brian Boru, a pierit de mâna căpeteniei vikinge Brodir.
Negru de tristeţe, Lupul Irlandez l-a prins pe Brodir şi a purces la răzbunare. Într-un sinistru episod relatat cu amănunte în epopeea islandeză numită Saga lui Njal, Ulf l-a spintecat de viu pe viking, scoţându-i intestinele şi legându-le de un copac. După care Ulf l-a forţat pe muribundul Brodir, pradă unor chinuri groaznice, să alerge în jurul copacului până când toate intestinele i s-au înfăşurat în jurul trunchiului. Brodir a murit după câteva ore, în dureri de nedescris.


Harald Hardrada, 1015 - 1066


Harald Sigurdsson a fost unul dintre fraţii vitregi ai regelui Olaf al II-lea al Norvegiei (canonizat mai târziu ca Sfântul Olaf) şi fiu al reginei Asta Gudbrandsdatter şi al lui Sigurd Syr.
După ce fratele său Olaf a pierit în bătălia de la Stiklestad, Harald, pe atunci un puşti de 15 ani, şi-a luat destinul în mâini şi a pornit spre răsărit. A poposit pentru puţin timp în Rusia Kieveană, apoi s-a îndreptat spre Constantinopol, cu gândul de a se îmbogăţi. Acolo, tânărul viking şi-a câştigat porecla de Hardrada - cîrmuitor aspru.
Puternic şi inteligent, a văzut oportunitatea unei cariere pe măsură şi s-a înscris în rândurile Gărzii Varege, o trupă de elită în care aproape toţi angajaţii erau de origine scandinavă. Aşa şi-a făcut un nume de luptător de neoprit pe câmpurile de bătălie, forţa şi dibăcia sa ajutându-l nu doar să scape cu bine din întâlnirile cu Moartea, dar să şi salveze vieţile multor regi.
De-a lungul încercatei sale vieţi, Harald Hardrada a luptat în numeroase bătălii importante din Europa, Orientul Mijociu şi Ierusalim. Între timp, şi-a găsit răgaz şi pentru preocupări galante, căsătorindu-se cu prinţesa Elisabeta, fiica regelui Iaroslav cel Înţelept al Rusiei Kievene.
În cele din urmă, Harald a devenit rege în Norvegia sa natală, după ce tânarul rege Magnus -fiu ilegitim al lui Olaf al II-lea - a murit în mod misterios.
Harlad nu s-a mulţumit cu conducerea ţării sale, ci a purces la cucerirea Danemarcei, aventură care, după câţiva ani, s-a transformat, într-un insucces total. Frustrat, Harald şi-a întors privirile spre Anglia, condusă pe atunci de ultimul rege anglo-saxon, Harold Godwinson. Nu a avut noroc nici aici, armata vikingului Harald fiind zdrobită de armata anglo-saxonului Harold în bătălia de la Stamford Bridge (1066). Harald a sfârşit urât, murind în luptă, cu beregata străpunsă de o săgeată. Moartea sa a marcat sfârşitul epocii de glorie a vikingilor în Europa.


Tomoe Gozen, 1157-1247


Doi termeni sunt suficient de necesari pentru a o descrie pe această facinantă femeie:
războinică şi amantă. Cu toate că profesiunea de războinică este diametral opusă celei de amantă, Tomoe a excelat în ambele domenii.
Tomoe Gozen a fost unică în istorie. A fost prima şi singura femeie-războinic samurai în întreaga accepţiune a termenului.
Cronicile nipone o descriu ca fiind de o frumuseţe şi graţie răpitoare , cu pielea albă, părul lung şi negru şi trăsături ale chipului desăvârşite. Paradoxal, avea o forţă neobişnuită, fiind o arcaşă de temut şi o mânuitoare redutabilă a celebrelor săbii japoneze. Călărea fără teama şi îşi mâna calul cu dibăcie prin noianul inamicilor înarmaţi.
Acestă războinică nemaiîntâlnită a fost concubina oficială a temutului general Minamoto no Yoshitaka. Minamoto nu se sfia să o trimită pe Tomoe în focul luptei, convins că dibăcia şi curajul amantei sale o vor scăpa de la multiplele pericole care apar în astfel de situaţii dure.
Când Minamoto a fost învins în bătălia de la Awazu, din anul 1184, nerecunoscătorul general a umilit-o pe Tomoe, ordonându-i să părăsească câmpul de bătălie, deoarece s-ar simţi jignit să îşi facă seppuku alături de o femeie. Viteaza Tomoe l-a ascultat şi a continuat lupta, reuşind să ucidă doi samurai redutabili, pe Honda no Moroshige şi Uchida Yeyoshi. Tomoe a devenit prizoniera căpeteniei războinice Hatakeyama Shigetada, dar a reuşit să evadeze în scurt timp..
Brava Tomoe Gozen a fost învinsă o singură dată în viaţă: a pierdut un duel în faţa samuraiului Wada Yoshimori care, impresionat de personalitatea femeii-samurai, i-a cerut lui Tomoe să-i acorde onoarea de a-i deveni soţie.
Tomoe a acceptat şi i-a fost soţie devotată până în momentul în care Wada a murit de bătrâneţe. Atunci, Tomoe şi-a aruncat sabia şi a devenit călugăriţă în templul Echizen, unde a trăit în recluziune până la sfârşitul zilelor sale.


Augustina de Aragon, 1786 - 1857


Augustina de Aragon a intrat definitiv atât in istoria, cât şi folclorul spaniol, viteaza femeie remarcându-se ca o patriotă îndârjită în perioada Războiului Spaniol de Independenţă. A început prin a fi o simplă săteancă înarmată cu o puşcă, devenind ulterior ofiţer de carieră în armata spaniolă. Impresionaţi de acţiunile ei temerare, oamenii au început să o numească "Ioana d'Arc a Spaniei". Când războiul a izbucnit nemilos în anul 1808, Augusina şi-a părăsit satul, luând o căruţă cu pâine, pe care a dus-o soldaţilor spanioli. Când a ajuns pe câmpul de luptă, a văzut cu disperare cum trupele spaniole sufereau pierderi masive în faţa forţelor napoleoniene. Situaţia era atât de dramatică, încât frontul a fost spart, iar trupele spaniole începuseră să se retragă în dezordine. În loc să fugă, Augustina de Aragon s-a repezit la un tun şi a început să tragă în inamici. Imaginea unei femei singure încercând să respingă trupele franceze a avut un efect mobilizator asupra spaniolilor, care s-au reîntors cu furie în luptă. După o ultimă încleştare sângeroasă, armata franceză a renunţat, pe moment, la asediul Zaragozei. Când s-au întors, după cîteva săptămâni, au reuşit să cucerească oraşul, Augustina fiind luată prizonieră. Viteaza spaniolă nu a disperat, ci a reuşit să evadeze, devenind o rebelă periculoasă. Faima şi curajul ei au propulsat-o în rolul de şefă a unei trupe de "guerilleros". Augustina organiza atacuri-surpriză şi dese atentate împotriva trupelor napoleoniene. Pe data de 1 iunie 1813, Augustina a condus un atac de linie, sub ordinele maiorului Cairncros. Bătălia a fost un dezastru pentru francezi, care nu şi-au mai revenit din înfrângere, fiind alungaţi definitiv din Spania. Odată cu retrageresa trupelor napoleoniene, Augustina a renunţat la războaie şi s-a măritat cu un medic, trăind o viaţă liniştită.


Jack Churchill, 1906 -1996


Jack Churchill a întruchipat ca nimeni altul vitejia şi duritatea. Acest brav ostaş britanic, poreclit "Fighting Jack Churchill" şi "Mad Jack", a fost singurul soldat din lume care, în al doilea Război Mondial, a luptat înarmat doar cu un arc cu săgeţi şi o spadă uriaşă scoţiană de tip Claymore (sabia din filmul Braveheart). Una din expresiile sale favorite era: "Un ofiţer care porneşte la luptă fără sabie este îmbrăcat total nepotrivit".
Aşadar, acest bărbat lupta cu săgeţi şi cu spada împotriva tancurilor şi mitralierelor! Chiar aşa, cu un handicap mai mult decât evident, Jack Churchill a rămas în istorie drept singurul combatant din al doilea Război Mondial care, pe frontul de vest din Europa, şi-a ucis inamicii cu săgeţi sau i-a decapitat cu sabia. Temerarul britanic mergea în luptă cu spada la brâu, arcul în spate, cântând de zor din cimpoi. În cel mai remarcabil moment al unicei sale cariere militare, Jack Churchill a condus o trupă de commando în interiorul liniilor germane, cântând la cimpoi melodia scoţiană "Will Ye No Come Back Again?". A fost singurul membru al trupei de commando care s-a întors viu din misiune, ceilalţi fiind ucişi în acţiune. Când războiul s-a sfârşit şi toată lumea era în sărbătoare, exista un singur om trist în Mare Britanie: Jack Churchill. Mad Jack a fost auzit bombănind furios :
"Dacă nu erau blestemaţii de yankei, am fi putut duce războiul zece ani de zile şi le-am fi arătat noi germanilor cine suntem". După retragere, Jack Churchill s-a dus în Australia unde s-a apucat de surfing. Când a îmbătrânit şi nu a mai putut practica acest spectaculos sport acvatic, Jack s-a întors în Marea Britanie, unde şi-a găsit sfârşitul.


Mucius Scaevola - 509 î.e.n.


Mucius a fost, probabil, cel mai respectat erou al Romei Antice. Când regele etrusc Porsenna a asediat cetatea Romei, Gaius Mucius, pe numele său adevărat, a reuşit să se strecoare înarmat, în timpul nopţii, în tabăra etruscă, plănuind să-l ucidă pe regele Porsenna.
Încercarea a dat greş, deoarece Mucius a ucis un alt om în locul lui Porsena. Capturat, a fost dus legat în faţa regelui etrusc. Plin de mândrie, Mucius avea să facă o faptă care a uimit întreaga lume antică. Stând drept şi netemător, Mucius l-a privit în ochi pe Porsenna declarând:
"Sunt Gaius Mucius, cetăţean liber al Romei. Am venit aici, ca duşman, să îmi ucid duşmanul. Sunt gata să mor la fel cum sunt gata să ucid. La fel ca mine, au jurat alţi trei sute de romani. Înainte să mor, vreau să îmi pedepsesc mâna care a dat greş în a te ucide, rege Porsenna". În faţa etruscilor uluiţi, Mucius şi-a pus mâna dreaptă pe o făclie aprinsă şi a stat acolo nemişcat, fără sa dea vreun semn de durere în timp ce mâna sa sfârâia, fumega, se acoperea de băşici şi îşi schimba culoare sub acţiunea flăcărilor nemiloase. Incredibilul roman şi-a ţinut astfel mâna până când s-a transformat într-un grotesc ciot negru fumegând. Impresionat de curajul tânărului, regele Porsenna l-a eliberat.
Deoarece a rămas cu mâna dreapta mutilată pe viaţă, Mucius a fost poreclit Scaevola (stângaciul).


Bhanbhangta Gurung 1921- 2008


Nepalezul Bhanbhangta Gurung a fost un războinic gurkha care, datorită faptelor sale de vitejie din perioada celui de al doilea Război Mondial, a primit Victoria Cross, cea mai prestigioasă decoraţie pentru soldaţii britanici, precum şi pentru cei din Commonwealth.
Un mijloc de a aprecia cât de dur şi redutabil a fost acest gurkha este parcurgerea textelor scrise despre el de presa londoneză :
"Pe data de 5 martie 1945, la Snowdon-East, lângă Tamadu, Burma, Gurung şi oamenii săi se apropiau venind spre Snowdon-East. Compania sa a fost întârziată de un lunetist inamic, care produsese pierderi umane serioase. Cum lunetistul continua sa-i decimeze oamenii, furiosul Bhanbhangta Gurung, care nu putea să-l nimerească din poziţie culcat, s-a ridicat în picioare, riscând enorm să fie ucis. Calm, Gurung l-a executat fără greş pe lunetistul japonez.
Compania de gurkha a fost ulterior atacată cu foc continuu. Fără să mai aştepte ordinele superiorilor, Gurung a ţâşnit la atac. Cu două grenade a reuşit să ucidă alţi doi lunetişti, pe al treilea decapitându-l cu celebrul pumnal kukuri. În timpul asaltului său, nepalezul a fost o ţintă vie pentru mitraliorii din liniile japoneze. Cu toate acestea, a riscat enorm şi a reuşit să distrugă buncărul lunetiştilor niponi."


Subotai Bahadur, 1176-1248


Subedeei, cum îl numesc mongolii, a fost cel mai bun strateg militar şi general de război din subordinea lui Ginghis Han. Ca o paranteză, Subotai nici măcar nu era mongol, ci aparţinea triburilor Urianhai, crescători tradiţionali de reni din nordul Mongoliei, în taigaua siberiană. Cu toate acestea, familia lui Subotai era asociată de generaţii cu cea a viitorului Ginghis-Han. Fratele lui Subotai, Jelme, a servit tot ca general în armata mongolă, dar faptele sale de arme nu se pot compara cu grandoarea acţiunilor militare ale lui Subotai.
Subotai a fost cea mai elocventă dovadă ca uriaşul Imperiu Mongol a fost, în esenţa sa, o meritocraţie perfectă, unde fiecare om era apreciat strict pe baza meritelor şi calităţilor sale personale. Subotai a fost fiul lui Qaban, un umil fierar care, evident, nu făcea parte din aristocraţia Urianhai. Când Subotai a împlinit 17 ani, tatăl său l-a înscris ca simplu soldat în trupele lui Ginghis. Zece ani mai târziu, Subotai a devenit principalul strateg al lui Ginghis. Alături de Jepe Noion, cei doi au fost generalii care, la ordinele lui Ginghis, au făurit cel mai mare imperiu din istoria lumii. Expresia sa favorită în faţa Har-hanului suprem era:
"Am să te apăr de duşmani, la fel cum te apără hainele de frig".
La fel de fidel l-a slujit şi pe Ogodei, fiul şi succesorul lui Ginghis. De-a lungul vijelioasei sale vieţi, Subotai a condus peste 20 de campanii militare de mare anvergură, în care a cucerit 32 de naţiuni. A distrus armatele Poloniei şi Ungariei, în două bătălii separate, la diferenţă de doar două zile una de cealaltă. A câştigat 65 de bătălii şi nu a pierdut niciuna. A rămas în istorie drept strategul care a cucerit cele mai întinse teritorii.
Sursa: Listverse.com

Tag-uri: Chandragupta Maurya | Surena | Carol Martel | Ulf Hreda | Harald Hardrada | Tomoe Gozen | Augustina de Aragon | Jack Churchill | Mucius Scaevola | Bhanbhangta Gurung | Subotai Bahadur





avatar
Zamolxe
Admin

Mesaje : 67
Data de inscriere : 01/07/2012
Varsta : 48

Vezi profilul utilizatorului http://secretelelumilor2012.forumgratuit.ro

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum