Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Cuvinte-cheie

Ultimele subiecte
» Ne vom intoarce intr-o zi!!!!
Joi Noi 01, 2012 12:12 pm Scris de Zamolxe

» Va doresc timp
Lun Oct 22, 2012 7:18 am Scris de Zamolxe

» Noi i-am invatat pe egipteni sa faca piramidele
Vin Oct 19, 2012 12:33 pm Scris de Zamolxe

» Senzational codul Bibliei.
Lun Aug 13, 2012 3:39 pm Scris de Zamolxe

» Sfantul Graal se afla in America?
Mar Iul 31, 2012 5:46 pm Scris de Zamolxe

» De la comori blestemate, la OZN-uri: Harta Romaniei misterioase
Mar Iul 31, 2012 5:43 pm Scris de Zamolxe

» Şapte blesteme care au schimbat istoria
Mar Iul 31, 2012 5:41 pm Scris de Zamolxe

» Bucegiul subteran
Mar Iul 31, 2012 5:39 pm Scris de Zamolxe

» TOP 10 evadari uluitoare din inchisori
Mar Iul 31, 2012 5:36 pm Scris de Zamolxe

Noiembrie 2017
LunMarMierJoiVinSamDum
  12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930   

Calendar Calendar

Parteneri
forum gratuit



Surse votare online..
Surse votare online..
Surse votare online..

Misterul din padurea Calugareasca

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Misterul din padurea Calugareasca

Mesaj Scris de Zamolxe la data de Mar Iul 31, 2012 5:31 pm

Misterul din padurea Calugareasca








Crucea alba din padurea Calugareasca. Candva, se afla in poarta unei mari manastiri







I se spune Odaia calugarului, si in urma cu sute de ani, sub
ramurile stejarilor uriasi a existat o manastire bogata, care a disparut
ca un fum. In urma ei au ramas doar povesti si niste popoare de cruci
care au pornit in bejenie, prin Baragan.



O cruce in ceata

Eram in adancurile
campiei, pe langa Piscul Crasani, acolo unde, pe un platou de lut
galben, deasupra marelui sarpe al Ialomitei, se spune ca a fost demult,
in ceata istoriei, cetatea Helis a legendarului rege Dromichete.
Bantuiam pe sub norii nebuni, manati de vant peste soare, atunci cand am
descoperit padurea. Mi s-a parut ciudata, ratacita cumva, in mijlocul
intinderilor cat vezi cu ochii ale Baraganului. O liziera de salcami,
dincolo de canalele parasite si cotropite de ierburi ale campiei. Atunci
cand intri in ea nu-ti dai seama ca e o padure adevarata. E ca si cum
s-ar ascunde. Iarbae
marunta si deasa, strabatuta de cararui abia vazute, dar pe masura ce
inaintezi, bagi de seama ca salcamii se fac mai mari si mai mari, pentru
ca, in cele din urma, sa faca loc stejarilor si fagilor uriasi, printre
crengile carora abia poti vedea cerul. Abia atunci iti dai seama ca in
padure nu bate vantul, ca si cum el ar aluneca pe deasupra, iti dai
seama ca in jurul tau e o liniste stranie, ca ai intrat intr-un spatiu
diferit. Asa s-a intamplat atunci, in primavara despre care va
povestesc. O ceata subtire si miscatoare acoperea cararile, atarna in
crengile marilor copaci, asezandu-se apoi in straturi transparente
deasupra pamantului.
Atunci am vazut pentru prima data crucea. Cam o
suta de pasi spre miazanoapte, de la un stejar cu trei brate, despre
care aveam sa aflu mai tarziu ca are cam patru-cinci sute de ani. Acolo,
chiar langa el, din adancurile padurii si ale ceturilor, a aparut
crucea de piatra, alba, uriasa, putin inclinata, ca si cum s-ar fi
clatinat sub apasarea timpului. De departe, arata ca o mare silueta
omeneasca alburind printre copaci. De aproape, fuioarele ceturilor se
agata de ea. O ating si eu, cu inima tremurand, nu stiu de ce. E de
piatra veche, grea, asezata pe un postament ciudat, acoperit cu semne
nedeslusite. In mijloc, acolo unde se afla inima crucii, e o scobitura
in care, poate, s-a aflat candva o icoana. Jos, la picioarele ei, se
afla prabusita o alta piatra. Crucea a fost acoperita candva. Cineva a
vrut s-o apere de ploaie si de timp. Cativa pasi mai departe, se afla o
scobitura imensa, ca si cum un animal enorm ar fi sapat cu ghearele si
cu dintii o groapa pentru a-si ascunde singuratatea. Intrebarile curg,
si ele, prin ceturi. Cine a pus-o aici? De ce? Ce e cu trupul acesta din
piatra strajuind ascunzisul padurii? Trebuie sa se fi petrecut ceva
important aici, daca traitorii acelor vremuri au ridicat o asemenea
lucrare uriasa... 1831. Anul e scris pe fruntea crucii, cu cifre
contorsionate, razbind afara din carnea pietrei, ca si cum ceva
dinlauntrul ei ar striga. 1831.
Am stat un timp acolo, tragand in
piept subtirimea diafana a ceturilor tesute intre stejari, tragand cu
urechea la curgerea vantului si la zgomotele marunte ale padurii. Era o
taina acolo. Ceva nefiresc. O poveste pierduta, inchisa in tacerea de
piatra a crucii. Un inteles tulburator si neclar, care ma ispitea sa-l
dezleg. Am ratacit apoi un timp pe cararile aburoase, ca sa tin minte
drumul pe care urma sa ma intorc.


Inscrisurile de pe cruce. Intre ele si anul: 1831




***

Iulie
2007. Campia e ca o tipsie incinsa, pamantul e crapat, desi cu o noapte
inainte a fost o furtuna grozava care a rupt plopii, care a culcat la
pamant porumbul pipernicit de seceta, care a spulberat fiinta chircita
de caldura a florii-soarelui, intinsa pana la orizont.Drumul marginit cu
plopi atat de grosi incat nu-i poti cuprinde cu bratele taie aceasta
campie in doua jumatati. La capatul lui este padurea misterioasa numita
Calugareasca si care, in alte timpuri, s-a numit Odaia Calugarului. In
mijlocul ei este crucea de piatra vopsita in alb. Au trecut vreo doi ani
de cand am gasit-o. Poate mai mult. Dar povestea ei a ramas
nedeslusita. La muzeul de istorie din Slobozia nimeni nu a auzit
vreodata de locul acesta, pe care eu il caut acum din nou. Trec prin
sate cu case micute, din chirpici, care se ghemuiesc la pamant,
ascunzandu-se de arsita campiei. Pe stalpi sunt cuiburi cu berze
incremenite in pozitii imposibile, corcodusele licaresc stins in
frunzisuri sarace, lumanarici uriase au crescut pe marginea drumului,
taind vantul cu florile lor galbene. Este atat de cald, incat fluturii
lasa in urma lor zigzaguri de lumina in aerul incins. Satul Salcioara
pare parasit in arsita amiezii. Dincolo de el este padurea. In marginea
ei o troita, al carei lemn s-a chircit deasupra pamantului uscat. Iisus
are chipul strans de sete. Undeva, in dreapta, e o fantana cu cumpana.
Nimeni. Apoi o mica cruce de piatra, asezata la granita padurii. Soarele
se scurge din cer ca un trunchi de foc. Am o tinta. Pe partea dinspre
apus a padurii se afla un canton silvic. Trebuie sa fie cineva acolo,
poate ca voi gasi o urma, o amintire, o umbra a istoriei acestui loc.

Schimnicul din Odaie

Drumul
care margineste padurea se strange la orizont intr-un punct tremurator.
Din punctul acesta apare mai intai o silueta neclara care creste,
pentru ca in cele din urma sa apara o cotiguta incarcata cu bete uscate,
trasa de un magarus. Asa l-am cunoscut pe Dan Iancu Mihail zis Lache al
lu` Nuca din Salcioara, om atos, de campie, trecut prin ciur si prin
darmon, cu ochii stransi in bataia soarelui, cu camasa ponosita
incheiata pana la gat, ca sa nu iasa racoarea de sub ea.
Stam in buza
padurii, acolo unde ea nu pare decat un crang, si privim peste campia
galbena, spre marginea de apus a lumii. Eu fumez. El s-a lasat. Are 78
de ani. Magarusul, pe care omul acesta il numeste armasar, pare
salbatic. Rage de nerabdare, bate din picioare, sfornaie cumplit in
mijlocul arsitei. Padurea, as vrea sa stiu despre padure, despre crucea
aceea ciudata din piatra, infipta in inima ei. Batranul ramane o clipa
pe ganduri, ca si cum ar trebui sa se duca undeva inlauntrul lui ca sa
aduca afara ceea ce vreau sa stiu. El s-a nascut la Copuzu, de partea
cealalta a padurii, dincolo de rapa galbena, unde Ialomita face noduri.
Acolo este o biserica insurubata in carnea dealului de lut galben, o
bisericuta in care iarna e cald si vara e racoare, inconjurata, si ea,
de niste cruci nemaivazute de piatra, "Pfai de mine", face omul, "ce
cruci sunt acolo, nepoate, cum n-ai vazut in viata lu` matale, niste
cruci care au venit peste rapi, prin maracini, s-or fi tarat pana la
umbra bisericii, la Copuzu. Stii de unde au venit?". Isi da palaria pe
spate si se apleaca spre mine. "Din Odaie au venit, nepoate, asta stiu
eu de cand eram copil, de la batu, de-aicea, din padurea asta au venit.
Nimeni nu stie cum s-au dus ele acolo. Nimeni nu le-a pus, nimeni nu
le-a vazut venind."


In scobitura inimii a fost o icoana

Odaia
Calugarului, asa s-a numit padurea candva, pe timpul cand Lache al lu`
Nuca era copil, cu 70 de ani in urma, pentru ca in padurea asta a fost o
manastire, si mai inainte de manastire era codru nepatruns, si in
adancul lui isi gasise salas Schimnicul. "Padurea a fost plina de cruci.
Plina ochi", zice Lache, "cruci de calugari de pe timpuri. Cica au fost
omorati de turci, imprastiati ca pleava, una cu pamantul, da` cica
ultimul care-o fi fost a aruncat blestem mare asupra lor. Crucea mare a
mai ramas, atata tot, in mijlocul padurii." Si Schimnicul? "Asta a fost
un sfant, nepoate, atata de demult, ca nimenea nu mai stie, cu el a
inceput calugaria aici. A lui a fost Odaia. Odaia era asa, un bordei de
pamant si de creanga de tufan unde statea el si se ruga, si cica venea
domnitori, nepoate, venea la el sa-i binecuvanteze, Negru Voda venea,
atata de sfant era. Pe urma, cand Schimnicul s-a facut pamant, s-a
inaltat manastirea de calugari in codru adanc si-a mai trecut timp si pe
urma i-a imprastiat paganii de-a ramas numa` blestemul."
Isi
framanta mainile, si mainile lui sunt crapate, de culoarea lutului ars
de vipia campiei. Parca ar vrea sa-mi mai spuna ceva. "Nene Lache", zic,
"padurea, cand erai copil, cum era padurea?" Se framanta putin. "Era
adanca, nepoate, mai mare ca acuma, da` tot umbla zvonu` blestemului pe
sate, de nu prea intra lumea. Cica era cuprinsa la o vreme de niste nori
care se lasau peste ea. Ceru` era senin sticla, numa` padurea era
negurata, si atuncea, pe care-l prindea pe-acolo, nu mai iesea teafar.
Cica umbla duhurile paganilor blestemati, care isi manjise sabiile cu
sange sfant, urland prin padure, ca nu stia pe unde sa iasa. Altii zicea
ca s-aude Schimnicu` zicand rugaciuni si blesteme si zornaind, ca cica
avea la brau un lant gros si de el agatata o cruce de fier. Si el cica
macina si-acuma la pagani. Daca te-ajunge ceasul de taina in padure,
tre` sa stai pe langa crucea mare din mijlocul ei, nu pa marna, ci numa`
acolo, si sa spui rugaciunile, ca numa` asa scapi. Si cica crucile da
piatra de pe marnea padurii d-aia sunt puse, ca sa nu iasa duhurile
pagane ferecate inauntru, legate cu blestem. Asa era cand eram eu copil.
Asa stiu eu." Si-acuma, nene Lache, cum e acuma? Tace o clipita.
Magarusul rage si da din picioare ca un apucat. "Ei", face mosu`
neprivindu-ma in ochi, ci numai in departare peste camp, "si-acuma-i tot
cam asa." Am vazut si eu ceata, nene Lache, ii zic soptit, am vazut-o.
Isi intoarce ochii stransi de soare catre mine si da din cap, ca si cum
ar zice, "Stiu, nepoate, stiu."

Calugarul cu parul rosu



Lache al lu' Nuca si cotiguta lui

Lache
al lui Nuca a disparut asa cum a venit. S-a indepartat pe drumul care
taie lumea in doua, cotiguta s-a facut din ce in ce mai mica, punct
tremurator pe pamantul incins, pana a disparut. Eu strabat desisul de
salcami fragili si inalti, pana acolo unde vantul devine subtire, pana
acolo unde ierburile devin de culoarea pietrei, pana acolo unde incep
cararile abia inchipuite ale padurii si pana unde aerul se face de
culoarea vinului alb si vechi si unde locuiesc tufanii cei mari,
stejarii seculari. Intru in inima padurii, acolo unde marele trup de
piatra al crucii apasa pamantul, doar asa, ca sa mai vad o data locul,
ca sa mai pun o data mainile pe semnele ei nedeslusite, in speranta ca
voi auzi vreo soapta. Aceeasi tacere nepatrunsa, aceleasi sunete de
pasari care mereu sunt departe, acelasi abur care pluteste printre
copaci. Ca si intaia data, am stat in marea groapa din fata crucii, si
am privit-o urcandu-se la cer, odata cu trunchiurile copacilor.
Daca
este cineva care cunoaste cararile padurii Calugareasca cu adevarat,
atunci acela este Costandin, omul care locuieste de 35 de ani in
marginea ei si care spune despre sine ca nu este padurar, ci o straja a
padurii. Costandin iubeste copacii, iubeste misterul padurii de la
Calugareasca, iubeste ceata subtire care nu dispare aproape niciodata si
fara de care n-ar putea trai. Stau fata in fata cu el. Este atos, ca
oamenii de campie, ars de soare, cu priviri patrunzatoare si cu degete
osoase, in care tine vesnic o tigara. Mancam branza in casa lui.
Nevasta-sa, Ana, e in preajma. "Povesti, domnu` Horea, sunt povesti,
vorbe babesti, dar ceva trebuie sa fie adevarat din toate astea. Simt eu
ca-i adevarat. Nu-i fum fara foc. Manastirea a fost cu adevarat. Crucea
cea mare a fost in fata portilor manastirii, iar acolo unde-i groapa,
acolo a fost un put. Pe urma, crucile de-s in sat la Copuzu... Oricine
le poate vedea ca nu-s de-acolo, ca-s prea multe si ca-s prea altfel
pentru un sat asa de sarac. Ceva s-a intamplat prin locurile astea. Se
simte. Nimeni nu stie de-adevaratelea ce, ca n-a fost nimeni sa
cerceteze, da` a fost ceva... grav." Trage din tigara si se uita la Ana.
Ea da din cap. Asa e. Ceva grav. "Cateodata, gasesc scormonituri prin
padure. Unii cauta comori." Coboara vocea, pana cand aproape nu-l mai
pot auzi. "Ati vazut cusma de piatra a crucii cazute jos, langa ea? Aia a
fost deasupra, acoperea crucea sa n-aiba capul gol dinaintea cerului.
Au dat-o jos, ca sa caute aurul. Eu stiu cine-a dat-o jos. Si-asa era
unu` fara noroc, vai de capul lui. Dupa fapta asta, i-a mers si mai rau.
I s-a-ntamplat un accident a doua zi. Nu-i gluma. Vedeti ce vreau sa
spun?" Ana aproba din cap. Da, se petrec unele lucruri de mirare.
"Si-apoi, aburul acesta subtire, care curge printre copaci, poate ca e
un fenomen, ceva, o evaporare, dar uite, n-a plouat de doua luni in
campie, toate s-au scorojit, pamantul a baut apa intr-o clipita dupa
furtuna si aburul tot e. Eu stiu unde-au fost chiliile, pe grindul din
mijlocul padurii. Mi-am dat seama unde-o fi fost si biserica, am vazut
pietre iesind din pamant si pe urma disparand, ca si cum n-ar fi fost.
Astea le vad, dar mai mult nu pot spune, ca ce spun oamenii e treaba
lor. Unii vad lumini alergand si viseaza la comori, altii zic ca se fac
nefacute in padurea asta. Eu pot sa spun ca ceva este. Dar ce este, nu
stiu. C-or fi fost omorati calugarii, c-o fi blestem... Sigur e ca
crucile s-au dus la Copuzu, s-au aciuit pe langa biserica de-acolo,
aliniate, parca-s cruci de soldati, nu alta. Da-ntr-o zi a venit

Povestitorul campiei

unu`
, calugar era, spune tu, Ana, cum a fost si ce-a zis, ca poa` sa fie
important." Ana aproba din cap. Intr-o buna zi, acum vreo doi ani, a
venit un calugar din munti, cam la vreo 50 de ani, puternic ca o catana,
cu parul rosu si cret, legat la spate, cu o centura care-i strangea
vesmantul. A strabatut padurea in lung si-n lat, a inspectat toate
crucile de pe margini, apoi a facut curat la crucea cea mare, a aprins
lumanari in memoria monahilor care au vietuit acolo candva si a dormit o
noapte acolo, in inima padurii. I-a spus Anei ca e de la un schit din
munti, din Bucegi, si ca atunci cand manastirea a fost rasa de pe fata
pamantului, o parte din frati au plecat acolo, sus."Padurea cica ar fi
fost toata a lor," zice Ana, "si ca or s-o ia inapoi intr-o zi. Pe urma,
ne-a spus sa dam tot timpul crucea cu var, s-avem grija de ea ca de
ochii din cap, ca-i lucru sfant, si pe urma dus a fost, si n-a mai venit
niciodata."

Povestile lui Baticu

Sunt
intr-o curte mica din satul Salcioara, de partea cealalta a padurii.
Gardurile sunt acoperite cu iedera si cu flori cataratoare. Langa mine
se afla Costandin, padurarul de la Calugareasca, iar in fata mea,
Baticu, asa cum ii spune el cu drag. Baticu are 78 de ani, dar se tine
tare sub palaria de pai. "Ah, padure-padure-padure", zice el cu ochii
inchisi in lumina soarelui, clatinand din cap, "pai acolo m-am nascut,
in padure, sunt coborator din padurea asta, ce mai, una cu padurea!"
Deschide ochii. "Tata", zice, "pai tata-meu a fost padurar demult de
tot. Cand m-am nascut eu, in `29, el erea p-aicea vechiut, sapase carare
pasind prin padure. Calin Barsan il chema pe tata, era din partile
Brasovului, de la Sacele, scoborat in campie. Si pe urma asa am crescut
si eu, prin padure. Si sa-ti spui ceva: padurea asta e asa de candu-i
lumea, nu s-a clintit. Si cine-a clintit-o nu i-a fost bine, ca ceva tot
o apara pe ea. C-o fi crucile de marni, c-o fi v-un juramant, ceva...
Cum a fost unu`, boieru` Iorgu Iatan din Crasani, care luase padurea
cica de la calugari si care incepuse sa dea jos tufanii cei mari, grosi
de nu-i cuprindea trei oameni. Nici ala bine n-a sfarsit, ca ajunsese la
urma sa doarma pe la fostele lui slugi, de sarac ce era. Vezi bine,
tufanii aia nu era arbori obisnuiti, nu trebuia doborati. Da` el facuse
banci la crasma din ele." Nea Niculae, cum il cheama de fapt pe Baticu,
povesteste

Constandin, strajerul padurii

doar
cu ochii inchisi, iar mainile lui noduroase deseneaza prin aerul
incins. Cand vorbeste despre tufani, mainile se ridica precum crengile,
catre cer, cand vorbeste despre ceturile vesnice ale padurii copilariei,
mainile lui se unduiesc orizontal de parca ar dansa, cand vorbeste
despre crucile calatoare care au parasit padurea ca sa plece dincolo de
rape, la Copuzu, mainile deseneaza in aer linii frante. Da, Baticu a
vazut luminile albastrui alergatoare prin padure atunci cand era copil, a
aprins lumanari la crucea cea mare, a vazut ierni grozave, cu nameti
care se catarasera in marginea de rasarit a padurii, atat de sus, incat
erau pana la jumatatea copacilor. "Vezi bine, viscolul campiei se lovea
de padure ca de un zid, ca in padure nici viscolul nu putea intra". Da, a
auzit cateodata vaiete ciudate si stie bine ca in padurea asta, multi
s-au ratacit, cat e ea de mica, unii s-au invartit zile intregi si n-au
putut iesi, prinsi in vartejurile aburoase, si pe urma sunt pasarile pe
care le poti auzi, dar nu le poti vedea niciodata, nimeni nu stie de ce,
si noptile cu luna plina, cand chiar ceata padurii e luminoasa, cand se
aud fosnete si murmure si cand putini au curajul sa intre acolo. Cand
s-au intamplat toate acestea? Cand a fost spulberata manastirea? Baticu
nu poate sa spuna, pentru ca memoria lui "nu e cu timp, e altfel". Isi
aduce aminte "chestii, parc-ar fi acuma", dar nu poate
spune
cand au fost. Pe crucea mare scrie 1831. Cand taica-sau a venit
padurar, dupa primul razboi, povestile padurii traiau deja. Trecusera
aproape o suta de ani de cand manastirea disparuse, de cand oamenii din
Salcioara si din Copuzu si din Crasani erau vecini cu padurea
misterioasa si cu duhurile care locuiau acolo, si atunci cand ceva se
intampla, lucrul acela se transforma pe loc in poveste, fara date, fara
ani. Legenda. Poate ca sunt si eu doar martor la o poveste, imi zic, al
carei adevar nu-l voi afla niciodata. Poate ca finalul calatoriei mele
nu este decat aflarea povestilor. Trebuie sa vad crucile calatoare de la
Copuzu, imi spun, crucile de piatra care au calatorit peste rape si au
coborat acolo, in vale, la adapost. "Merg si eu", zice Baticu, pe care
nu-l rabda inima sa nu mai scormoneasca in povestile din inima lui.
Suntem trei deja, in cautarea povestii: eu, Costandin, strajerul
padurii, si Baticu.

Nodul de apa

Copuzu.
Drumurile sunt de praf galben, pamantul lutos, casele mici, de campie,
ca vanturile sa treaca pe deasupra. Biserica e mica si ea, cu o singura
turla acoperita cu tabla, ghemuita in causul unei rape adanci. Deasupra
ei se afla ruinele cetatii lui Dromichete, cotropite de ierburi. Ca si
in padure, oriunde ai sapa, gasesti ceva: o urma, un semn, un ciob. O
istorie de mii de ani se afla ingropata in malul Ialomitei, care
inconjoara satul ca un nod de apa. Langa biserica locuieste mos Vile
Naftaila, descendent dintr-o familie straveche a locului, care acum, la
cei 83 de ani batuti pe muchie, este crasnicul bisericii. Pe mos Vile il
inconjoara tacerea ca un glob. Stie totul, dar fiecare vorba e
socotita. Traverseaza arsita spre biserica, drept ca o lama. Suntem
patru. Eu, Costandin, Baticu si mos Vile.


Mos Vile

Si,
dintr-o data, Dumnezeule!, vad crucile impresurand biserica din Copuzu,
precum o armata din piatra. Niste cruci cum n-am mai vazut niciodata,
unele mari, altele pipernicite, unele duble sau triple, cu bratele
incrucisate, ca si cum s-ar strange la un loc, intr-o hora, sprijinite
unele pe altele, randuri-randuri, coborand de pe deal spre biserica,
printre tufisuri maracinoase, itindu-se dintre ierburi, un popor de
cruci pornite in bejenie. Dintr-o data inteleg totul. Inteleg ce voia sa
spuna Costandin. Crucile acestea nu sunt de-aici, nu apartin acestui
satuc pierdut in campie, ele au venit de undeva de departe, s-au
refugiat ca in fata unei primejdii, arata ca si cum ar fi venit ascunse
pe sub pamant. "Pe sub pamant au venit", face mos Vile zambind, "de cate
ori sapam o groapa, gasim cate un pui de cruce si-l punem in rand cu
celelalte. Vezi, astea mai albe sunt abia iesite din tarna." Alerg de
colo-colo, cu aparatul de fotografiat in mana, nevenindu-mi sa cred ca
toate acestea exista cu adevarat. Baticu tace, Costandin tace, desi au
mai vazut toate acestea. Pentru ei, aceste cruci sunt dovada ca
povestile pe care le stiu din stramosi sunt adevarate, sunt confirmarea
ca ceva foarte grav s-a intamplat acolo, in padurea de la Calugareasca,
din moment ce crucile au pornit in bejenie, ca si cum si-ar fi cautat
adapost. Vasazica e adevarat. Manastirea a existat si acestea sunt
crucile monahilor care au trait candva acolo, in padure. Mos Vile stie
de la preotul Nae si de la altii, ca la 1848, cand a fost cladita
biserica asta in campie, aici, pe malul Ialomitei, in nodul apelor, era
metocul manastirii Calugareasca, locul in care monahii aduceau vitele la
adapat. Si mai stie ca icoanele dinlauntrul bisericii sunt venite in
parte tot de la vechea manastire dintre stejari, pentru ca sunt mult mai
vechi decat biserica din Copuzu. Si ca asta e tot ce-a mai ramas din
legendara Odaie a Calugarului, intemeiata de un sihastru. Schimnicul.
Vile Naftaila stie din ce i-a spus strabunicul. Stie ca legamantul pe
padure a fost facut de el.

Epilog



Biserica din Copuzu si cimitirul ei cu sute de cruci venite din alta parte

Candva,
probabil pe la 1500, cand padurea Calugareasca era un codru adanc,
acolo si-a facut salas si loc de rugaciune un sihastru al carui nume s-a
pierdut. Este cel cunoscut sub numele de Schimnicul. Padurea a luat
numele de Odaia Calugarului. In jurul salasului a luat cu timpul fiinta o
manastire care a crescut, pana cand, pe la 1700, devenise mare si
bogata. Toata padurea era a manastirii si calugarii aveau turme si
pamanturi. Prin multe a trecut manastirea aceasta. A fost daramata,
arsa, jefuita, uneori calugarii au fost ucisi de turci si de alti
pagani, dar, pentru ca era protejata de duhul Schimnicului si de crucile
de piatra care strajuiau marginile sale, a supravietuit. Pe la 1800,
staretii manastirii erau greci, aveau legaturi cu Athosul, manastirea
era bogata si puternica. Avea deja cateva sute de ani, judecand dupa
numarul crucilor de piatra care au fost ale monahilor, si dupa vechimea
lor. Apoi s-a intamplat ceva. Nimeni nu stie ce. Unii spun ca dupa 1864,
cand s-au secularizat averile manastiresti, grecii au plecat, iar
calugarii s-au imprastiat care incotro. Altii spun ca manastirea a fost
trecuta prin foc si sabie, a fost rasa de pe fata pamantului de n-a mai
ramas piatra pe piatra si ca icoanele cele vechi si padurea de cruci ale
monahilor s-ar fi refugiat in mod miraculos, mai jos, imprejurul
fostului metoc, devenit biserica de la Copuzu. In orice caz, in jurul
anului 1900, padurea de la Calugareasca era deja plina de povesti cu
duhuri si cu comori, bantuita de amintirile neclare ale sutelor de ani
care trecusera peste ea. Marea cruce de piatra din inima padurii a ramas
in picioare pana in zilele noastre, strangand imprejurul ei istorii
stravechi, spuse din tata-n fiu in satele dimprejur. In ce-l priveste pe
calugarul cu parul rosu si cret, in cele din urma am plecat in Bucegi,
sa il caut. Calugarul Irinel. Am fost la schitul de la Pestera, apoi la
Cocora, apoi la manastirea Inaltarea Domnului, unde am dat peste alte
povesti extraordinare, dar nu si peste monahul Irinel. Acesta parca n-a
existat niciodata. Nimeni nu a auzit vreodata de el. Un singur calugar,
foarte batran, pe nume Nifon, auzise ca demult de tot ar fi fost o mana
de monahi veniti din adancurile campiei, in munte, la adapost... Sa fi
fost si Irinel o poveste?

Nimeni nu stie cum au ajuns din padurea Calugareasca in sat

Calugarul
care a dormit o noapte in padure, care s-a rugat si care a aprins
lumanari sub crucea de piatra face parte, si el, din misterul care va
inconjura pentru totdeauna Calugareasca. Poate ca Baticu are dreptate:
"Poate c-am visat eu toate astea, dar de unde stiu ca visul nu e
adevarat, si ca acuma nu visez?".



Misterioasele pietre scrise din Muntii Buzaului







miercuri, 19 ianuarie 2011



Un
tinut cu nume bizar, “Tara Luanei”, ascunde vestigii tulburatoare,
necercetate de arheologi: locuinte si schituri rupestre, urme stravechi
de scrieri necunoscute, incrustate in stanci



Visam
de mult sa ajung in Tara Luanei, un tinut vrajit, aflat in Muntii
Buzaului. Acum a sosit clipa. Din Bucuresti, in doua ore si jumatate
sunt la hotarul acestei “tari” stravechi, unde fiecare varf de munte e
insemnat cu misterioase inscriptii nedescifrate. Mai am doar cativa
kilometri. Intre Patarlagele si Colti e un tinut pustiu, numit dealul
Burdusoaia. De o parte pereti abrupti si prafosi, de alta pamant neted,
cu balti murdare. Un caine slab rataceste in pustietate. Sunt singura.
Ma napadesc presimtiri si imi spun ca e ceva tare straniu cu zona asta:
ori ca privelistea iti da fiori, ori ceva nevazut bantuie in colb. Apas
pe
acceleratie, calc cu iuteala drumul zdrobit si in cinci minute ma aflu in plin mister.

Dumitru
Nica a fost profesor de istorie in satul Colti. O materie pe care a
indragit-o inca din anii copilariei, cand jocurile il purtau prin paduri
si pe varfuri de dealuri, pline de pesteri ciudate, cu peretii
acoperiti de desene si semne bizare. Cunoaste toate vestigiile din zona:
schituri rupestre, pietre cu inscriptii, locuri pline de istorie si
povesti. Dar astazi are o misiune aparte. Ma insoteste pe culmea
Broscarului, ca sa imi arate o piatra plina de semne, care a fost
descoperita recent. O relicva istorica ce ascunde, cu siguranta, un
mister. Trecem prin Fijeresti, Coltii de Jos si Calugaritele. De aici
incepe urcusul pe munte. E amiaza si soarele de toamna loveste in
pietre. Urcam pieptis, pe o scurtatura printre paduri. Drum greu,
abrupt, dar profesorul parca zboara. Imi povesteste precipitat despre
piatra pe care urmeaza sa o vad. E mare, acoperita de zeci de semne… Au
venit si de la muzeul din Buzau, au venit si de la Iasi, dar nimeni n-a
dezlegat enigma. I s-a spus ca ar fi mai bine sa acopere piatra la loc,
cu pamant. A descoperit-o chiar el. Era prin 1997, intr-un noiembrie
rece… Profesorul era la vanatoare de mistreti, pe dealul Broscarului.
Frigul ii intepenea picioarele. Statea chiar sus, pe culme, un loc cu
padure nu prea deasa, de pini. “Ce sa va spun? Am inceput sa imi frec
talpile de pamant, ca sa ma incalzesc”, povesteste profesorul.
Piatra scrisa de pe culmea Broscaru

“Si
cand colo, vad pe o piatra, in fata mea, doua linii lungi, paralele.
M-am gandit eu ca nu puteau fi facute de natura. Apoi, cand ma uit mai
bine, sub talpile mele era o alta piatra, acoperita cu muschi si pamant,
dar pe care se vedeau sapate niste stele. De atunci am fost de zeci de
ori la piatra asta. I-am anuntat si pe cei de la muzeu. Am sapat in
jurul ei si am dezvelit o suprafata cam de doi metri pe un metru, dar nu
i-am dat inca de “radacini”. E plina de semne pe toate fetele.”
De la o vreme, urcam prin padure, pe cararile facute de mistreti. “Aci e
un culcus de scroafa cu purcei”, imi arata profesorul. “Acolo jos e
scaldatoarea lor. Scurmaturile astea le fac cand cauta radacini si oua
de carabus”. Apoi profesorul se opreste, intinde mana si imi spune
soptit, aratandu-mi luminisul care se iveste printre copaci: “Uite-o!”.
Broscarul nu e o culme ascutita, cum sunt toate varfurile care il
inconjoara, ci un platou, parca anume netezit de mana omului. Acolo e
piatra. O bucata de stanca masiva, care de departe pare un organ urias
al pamantului, o inima ciuntita, ingropata intre frunze uscate. “Vedeti,
mai la vale se mai zareste cate un prun”, imi spune profesorul. “Aci
erau livezi, nu paduri”. Nu-mi pot desprinde privirile de pe piatra, ca
sa privesc imprejur. De departe, inima ei cenusie parca pulseaza. Si
padurea pare sa respire odata cu ea, si pamantul. Profesorul mi-o ia
inainte. Curata piatra de frunze si pamant, sufla prin santurile lasate
de semne, ca sa le faca vizibile. Ma apropii incet, incercand sa-mi
aliniez respiratia la suflul acelui loc. Semnele de pe piatra sunt
haotice. Nici o ordine: nici verticala, nici orizontala, nici serpuita,
nici circulara, numai semne aruncate peste tot.

Scriere sau harta stelara?
Nu
vad nici o litera cunoscuta, din nici un alfabet care sa fi fost
folosit pe teritoriul tarii noastre sau pe la vecini. Doar stele
alcatuite din linii intretaiate, jumatati de stele, cruci marginite de
patrate si dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul
rabojului, linii care se intretaie si se frang, spice sau braduti… Unele
imi par vag familiare, parca le mai vazusem pe diverse obiecte, intre
semnele scrierilor din Vechea Europa si intre semnele de pe tablitele de
la Sinaia, altele parca seamana cu runele. Dar sunt atat de multe si de
diverse, incat in prima clipa nu pot lega in minte nimic. Ca si cum mai
multi copii s-ar fi asezat in jurul pietrei si ar fi inceput sa
scrijeleasca fiecare pe unde a apucat, pana ce piatra s-a umplut de
semne. Sa fie doar o joaca? Greu de crezut, caci piatra e in pamant de
multa vreme, se vede dupa albeata ei. “Vedeti, pe partea sudica,
pamantul a acoperit piatra mai mult de un metru. In multe sute de ani se
depune atata pamant”, imi spune domnul Nica, citindu-mi parca gandul.
Unele semne sunt grupate cate doua-trei, altele izolate, sunt semne mai
mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari si mai adancite, unele
sunt incadrate in patrate sau dreptunghiuri. Lipsesc liniile curbe, cel
putin la prima vedere, fapt de inteles, caci pe piatra e destul de greu
sa trasezi cercuri.
“Ei, ce ziceti?”, ma intreaba nerabdator profesorul. Imi trec prin minte
doua idei. Prima, ca un asemenea haos aparent ar putea reda o harta,
poate o harta a cerului. Doar intr-o astfel de harta semnele sunt
imprastiate fara noima pentru cel ce nu le cunoaste rostul.

Policiorii
A
doua idee este aceea ca semnele nu au fost facute toate odata, ci pe
rand, la anumite ocazii. Poate ca acolo era un loc de intalnire si
procesiune periodica, si de fiecare data, se insemna ceva pe piatra: o
invocatie, o ruga de multumire catre Dumnezeu, vreun nume sau lucru
important. Poate era un loc cu puteri tamaduitoare, iar semnele erau
lasate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis,
de vracii sau preotii care intermediau in procesiunile de vindecare, in
numele celui bolnav. Un fel de “icoana” pagana facatoare de minuni, unde
la anumite date se strangeau oameni cu nevoi si boli. Sau, cine stie,
un loc sacru, unde initiatii veneau periodic si lasau insemnari pentru
cei ce vor veni dupa ei, ca sa-i indrume sau sa le transmita ceva. Cand
se putea intampla asta? Domnul Nica i-a intrebat pe batranii din sat
daca au auzit de la batranii batranilor despre piatra asta, si nimeni nu
stie nimic. Aici a fost in ultimele generatii pasune si livada si atat.
Sa fie niste semne, nu tocmai de demult, simbolice, lasate de oameni
care aveau un cod al lor si-si transmiteau informatii in felul acesta?
Poate niste ciobani ce treceau pe acolo cu turmele? Un soi de raboj, cum
era cel al plutasilor de pe Bistrita? Sau sa fie semne teribil de
vechi, dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un raspuns. Sigur
este ca semnele nu sunt facute in joaca, piatra a stat sub pamant, cu
siguranta, sute de ani. Ma gandesc ca e uimitor cum, in ultima vreme,
astfel de “documente” pretioase ies tot mai des la suprafata si cum am
norocul sa aflu de ele, chiar eu… E toamna. Sunt deja trei luni de cand
imi doresc sa vad aceasta piatra. Iar acum se afla in fata mea!

Chemarea
Era
intr-o dimineata de sambata, la capat de iulie. Abia asteptasem
sfarsitul de saptamana, pentru ca aveam mult de lucru si trebuia sa
recuperez. Dar in Bucuresti era canicula, iar eu eram stapanita de o
stare de agitatie, un dor de duca neclar. Stiam ca daca nu plec undeva,
in zadar stau acasa, ca nu voi putea lucra. Dupa cateva ore de
nehotarare, m-am urcat in masina si am plecat. Incotro sa o apuc? Era
deja aproape pranzul. Dintr-o data, mi-am adus aminte ca de multa vreme
doream sa vad muzeul chihlimbarului de la Colti, in judetul Buzau. Stiam
ca in zona aceea sunt multe vestigii rupestre, ca locurile sunt pline
de legende, ca lucruri stranii se petrec acolo, uneori, si ca la curbura
Carpatilor, istoria insasi e scrisa cu un condei parca mai apasat decat
in alte parti… Am ajuns dupa-amiaza, am vizitat muzeul, m-am cazat la o
pensiune in sat, iar a doua zi dimineata, am pornit peste dealul
Martirei, inspre paduri, pana in poiana Cozanei (ce nume de poveste!).

Insemne in piatra la Policiori
Locul
mi s-a parut fabulos. Pe dealul Martirei erau pajisti cu flori de camp,
incredibil de inalte, aproape cat un stat de om, printre care inotam ca
printre valuri. Nu mai vazusem in viata mea asa minunatie. Era chiar ca
in basme, dincolo de imaginatie. M-am intors la Colti obosita, dar
fericita. A doua zi dimineata, inainte de a pleca spre Bucuresti, am
schimbat cateva cuvinte cu gazda mea, doamna Viorica Nica, o femeie
frumoasa si blanda, un fel de zana buna a locului. Am inteles repede ca e
pasionata de istorie, la fel ca sotul ei, care a fost multa vreme
profesor in sat. Din vorba in vorba, ii spun ca sunt de la “Formula AS”.
In acea clipa, se lumineaza brusc si-mi spune: “Dumnezeu mi v-a scos in
cale! De cateva zile tot sun la redactie, pentru ca incerc sa dau de o
persoana care scrie in ultimul timp la revista. Am sunat incontinuu, dar
mi s-a spus ca e plecata din tara si sa-i trimit un e-mail. Am vrea sa
vina sa scrie si despre locurile de-aici. Cum o cheama, Doamne? A scris
acum, de curand, despre Corbii de Piatra din Arges…”. Trec cateva
secunde ce ne apasa greu pe amandoua. “Eu sunt”, ii raspund cu
respiratia taiata. Doamna Nica se albeste brusc la fata si mainile incep
sa-i tremure. Imi spune, cu glas din ce in ce mai stins: “V-am chemat,
doamna. V-am chemat in fiecare zi, cu gandul. Si cu inima. Nu-mi vine sa
cred ca ati venit. Sotul meu a descoperit in padure o piatra scrisa, e
plina de semne, trebuie sa o vedeti…”. Nu ma puteam dezmetici, ma
simteam ca intr-o poveste fantastica. Incepeam sa-nteleg de ce traisem
starea aceea de agitatie sambata dimineata. “Stiti, pe aci se intampla
des lucruri de-astea – incearca doamna Nica sa ma linisteasca. In
locurile astea oamenii mai comunica si cu puterea gandului. Zona e plina
de vestigii stravechi, pline de semne ciudate, dar protejate de energii
puternice. Aci e curbura Carpatilor, dar sa stiti ca nu oricine ajunge
aci reuseste sa vada lucrurile de care va spun. Unii au ameteli, dureri
de cap, stari de rau si se intorc din drum. Altii nu mai percep timpul
cum trebuie, caci in unele locuri, timpul se dilata sau se strange, si
sunt dezorientati.” Am plecat cu totul descumpanita, cu promisiunea ca
ma voi intoarce cat de curand, probabil dupa doua saptamani. “Cel mai
frumos e aci in octombrie”, mai spune doamna Nica, in drum spre poarta.
“O sa vin mult mai repede”, i-am raspuns. Dar saptamanile au trecut ca
stolurile de randunele, si de fiecare data cand imi propuneam sa revin
la Colti, se ivea ceva. Am ajuns dupa trei luni. In octombrie.
Athosul romanesc

“Dati-mi
voie sa afirm ca aci este un adevarat Athos romanesc”, imi spune solemn
domnul Nica. “In zona Alunis-Nucu-Bozioru, pe o suprafata de doar
cativa kilometri patrati, avem o multime de schituri si biserici
rupestre: Alunis, grota lui Dionisie Torcatorul, Fundul Pesterii,
Pestera lui Iosif, Agatonul Vechi si Agatonul Nou, Schitul Fundatura,
Schitul Piatra Ingaurita, Bucataria… multe. Si multe nu mai exista.

La
Calugarite, a existat o manastire, dar nu mai e, la Gavanele a existat o
manastire mare de maici, apoi intre Muscelul Caramanesti si Ulmet a
existat o biserica cu hramul Sfantul Dumitru, care a disparut la un
cutremur… Se spune ca a fost inghitita cu totul de pamant. Iar in unele
zile din an, anumiti sateni aud dangat de clopot venind din adancuri”.
“Cum de tocmai aici a luat nastere acest Athos? Ce are special acest
loc?”, il intreb pe profesor, desi imi dau seama ca nu e nevoie de
explicatii: se simte ca locul este foarte special si nu ar mai fi nimic
de adaugat sau de lamurit. “Aci, la curbura, au existat conditii
geografice prielnice pentru a se dezvolta o viata timpurie”, imi
raspunde. “Zona nu este expusa intemperiilor, vanturilor, gerurilor. E
un fel de microclimat ce nu cunoaste asprimea iernii. Apoi, mai tarziu,
in perioada invaziilor, oamenii se ascundeau in muntii acestia si nu
puteau fi gasiti de tatari si de alti invadatori. Era o zona foarte buna
pentru refugiu. Si mai e ceva. Au existat in fiecare generatie batrani,
buni povestitori, tarani adevarati, curati la suflet, care datorita
acestei curatenii sufletesti au putut transmite din generatie in
generatie lucruri foarte interesante.” “Ce fel de lucruri?”, tresar eu
si ciulesc urechile. “Legende vechi de mii de ani. Aci exista o
continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodata
sa faca cercetari. Locurile sunt lasate in voia sortii. Multe nu sunt
cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele padurii ajung la ele.
Arheologii sapa in alte parti, la Pietroasele, Monteoru, Carlomanesti si
Gheraseni, dar aci, in zona de munte, nu vin niciodata. Si nu doar ca
sunt putin cunoscute, dar locurile acestea continua sa se salbaticeasca
si sa se pustiasca. Au disparut sate intregi. Au fost parasite. Asa s-au
pustiit Calugaritele, Magadani, Coltii de Sus, Linguresti, Lupoaia,
Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori… E o zona
saraca, fara drumuri, unele sate nu au avut nici curent electric,
tinerii au plecat, batranii au murit si au ramas in urma lor doar casele
naruite si povestile… E trist ca locurile astea se salbaticesc, dar
poate e si un noroc, caci in felul acesta vestigiile sunt mai
protejate.”

Schitul Agatonul Nou
Pasesc
alaturi de profesorul Nica, ascultandu-i fascinata povestile. Tinutul
stravechi, incremenit in timp, al curburii Carpatilor se afla in fata
mea. Muntii Buzaului sunt de o frumusete pe masura salbaticiei lor.
Satele si oamenii poarta in ei o samanta de stravechime ce se intoarce
in timp, mult inaintea crestinismului, si chiar inaintea dacilor. S-au
asternut straturi peste straturi de istorie si credinta, calugarii
crestini au preluat de la pustnicii daci lacasurile sfinte, iar crucile
au luat locul stalpilor dacici ai nemuririi. Nu cred ca am mai vazut
undeva, in tara asta sau in alta tara, atat de multe cruci la margine de
drum. Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai des, cruci de
lemn, cruci de piatra, povarnite sau drepte, cu simple scrijelituri sau
frumos impodobite, umbre sfinte, ce pazesc drumul si ii apara pe
calatori de rele. In trecut, numarul lor era si mai mare, dar multe
cruci de lemn au putrezit si nu au mai fost inlocuite. Pe atunci,
trecatorii se inchinau la fiecare. Drumul de la Colti la Ruginoasa, sub
lumina rasaritului, este un drum al crucilor. Trecem prin Muscelul
Caramanesti, Buduie, Scaieni, Vavalucile, Fisici, pe langa Bozioru, prin
Braesti, sate arhaice, cu nume de legenda, stravechi. “Buzau” stiu ca e
nume dacic, “scai” si “muscel” la fel, ma intreb ce poate fi o
“vavaluca”, cuvant coborat din basme cu zane si taramuri cetoase.
Rasaritul soarelui printre crucile de la Vavaluci imi curata sufletul,
iar drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o adevarata initiere, care
ma ajuta sa patrund in lumea straveche a celor de demult. Aici, la
Ruginoasa, sunt “Policiorii”, salasuri ascunse, pline de semne ciudate.

Semne stravechi la Ruginoasa
Policiorii
sunt doua terase de piatra cocotate sus, intre stanci, care au folosit
candva ca adapost. Nu e usor sa te cateri acolo. Pe o suprafata de
cativa metri patrati, “podeaua” de gresie e plina de semne. Trebuie sa
calc pe ele ca sa pot inainta, si simt un nod in gat pasind peste figuri
ciudate, fragile, cu cine stie ce semnificatii sfinte.

Athosul romanesc
Astazi,
calauza mea e Diana Gavrila, o localnica pasionata de istoria fabuloasa
alaturi de care a copilarit. Inalta si zvelta, acum sta asezata in
genunchi, migalind pe o foaie de hartie semnele pe care le vede pe
piatra. “Sori”, braduti sau spice, compozitii bizare, care au mereu 12
sau 7 linii, ceva ce seamana cu un pom sau o ciuperca, “fulgi de zapada”
cu ramificatii asimetrice, turnuri stranii cu 12 “trepte”, posibile
figuri umane foarte stilizate, alcatuite dintr-un patrat, un dreptunghi
in locul capului si doua dreptunghiuri in locul picioarelor, totul
abstractizat si geometric. Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la
care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par a fi mai grupate si
contin si linii curbe, dar impresia generala este tot aceea de lipsa de
coordonare. In plus, unele semne sunt vag figurative. Si aici au fost
facute, probabil, la momente diferite. Sunt si desene mai noi, caci
zarim reprezentate cateva biserici cu trei turle, una “semnata” la 1914.
Si pe nelipsitii Marius, Anca, Fanel, Dana, Sanda, Gigel, care si-au
scris numele peste inscriptiile stravechi, distrugandu-le. Intr-un colt
se afla un desen complex, care pare sa umple un dreptunghi. “O tablita
sumeriana”, imi spune Diana. O privesc cu circumspectie: “Ce sa caute o
tablita sumeriana aici?” “Uitati-va mai bine: spicul din partea stanga,
zig-zagul care delimiteaza desenul, semnele din interior, grupate in
cadrane, adanciturile din partea de sus, toate sunt elemente care se
gasesc in tablitele sumeriene.” Ma lasa fara grai si nu am cum sa o
contrazic. Desi pentru mine nu prea are sens, asemanarea este
intr-adevar izbitoare. Turnam apa peste desen, ca sa mai adancim
contrastul. Diana copiaza desenul, cu un firesc care ma descumpaneste:
ei i se pare normal sa gaseasca semne “sumeriene” printre stancile
Ruginoasei. “La noi sunt semne stravechi, cam pe fiecare varf de munte.
Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate.

Altele
sunt inventariate, dar sunt considerate “de interes local” de catre
autoritati. Unele au fost cercetate de un inginer, Paul Lazar
Tonciulescu. Nici una nu beneficiaza de o minima protectie: ploile
continua sa le macine, turistii care reusesc sa le descopere le distrug,
fara nici o mustrare de constiinta.”
Imi pun aceeasi intrebare ca si la Broscaru: oare nu e o gluma? Chiar
sunt semne stravechi, autentice? Obisnuita ca la orice noua descoperire
care nu se incadreaza in linia “oficiala”, sa sara pe mine acuzatorii de
fals, am stat si am privit indelung semnele, le-am comparat cu ce mai
vazusem in alte parti si le-am facut zeci de fotografii. Multe se
regasesc pe piatra de la Broscaru, care a stat in pamant sute de ani. E o
legatura clara intre cele doua categorii de scrieri si probabil apartin
aceleiasi epoci. Imi trece brusc prin minte ca filmele americane de
aventuri, cu descoperitori de scrieri si artefacte stravechi, precum si
documentarele gen “Discovery” sau “National Geographic” despre vechi
civilizatii ar putea pali in fata a ceea ce am vazut eu in doar doua
zile. Si asta este doar inceputul: in Tara Luanei ma mai asteapta
aventuri incredibile.

Diana
are ceva din taramul pe care il stapaneste: o intelepciune uimitoare,
gratie exterioara si forta interioara. Si mai are ceva, un aer de basm,
de zana buna dar severa, in jurul careia te astepti sa vezi roind pitici
si spiridusi de padure. Ne asteapta un urcus aspru pe varful Turtudui,
unde stim ca exista alta piatra scrisa.

Semne stravechi (dupa Paul Lazar Tonciulescu)
Si
pentru ea, e prima data cand urca pe aceasta creasta. “Pe aici, toate
varfurile ascutite se cheama Turtudui”, ma lamureste. Diana are la gat
un fluier cu care alunga mistretii si ursii. Din cand in cand, in timp
ce urcam, scoate din el sunete ascutite. Apoi vorbeste. Imi tine o
lectie de istorie. Nu stiu cum poate vorbi in timp ce urca pieptis,
printre crengile copacilor prabusiti, pe stancile afundate in frunze
uscate. Fac eforturi sa nu pierd nici o vorba, caci felul in care
povesteste are ceva magic. Imi spune despre schiturile rupestre, despre
calugari si haiduci, despre disparitiile din muntii Buzaului si despre o
misterioasa ceata albastra, despre azurul cerului la Crucea Spatarului,
despre comori si cautatori de aur, despre chihlimbar si Valva Baii,
despre pasarea Phoenix si despre argonauti… In rastimpuri, mai sufla in
fluierisca ei, apoi o aud citand in latineste din Ovidiu, apoi
povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz, Colchida,
menhiri, scrieri stravechi, ape tamaduitoare… E ciudata fata asta, cu
ochii ei taiati ferm, in roseata fetei, cu glasul sfatos si usor
poruncitor. “O faptura din alta lume”, imi spun. Figura mitica si spirit
protector al acestor locuri.

Tara Luanei
“Suntem
in Tara Luanei”, imi spune Diana dupa ce mai sufla o data in fluierul
argintiu. “Batranii de demult povesteau ca Luana era un rege batran, un
mare intelept, o fiinta atotputernica.” “Un barbat?” intreb mirata.
“Da, un barbat. Exista si o varianta in care Luana era o fata frumoasa, o
sa v-o spun si pe aceea. Asadar, regele Luana pazea portile unei cetati
puternice, cu ziduri pana la cer. Aceasta cetate era luminata zi si
noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate
erau puternici, drepti si netematori. Atunci cand erau raniti in
razboaie, Luana ii tamaduia cu apele vii si moarte din Valea Izvoarelor.
Multi ani fericiti au trait ei, pana au venit vrajmasi in care de foc
si au doborat soarele Luanei. Mare prapad s-a intamplat atunci pe
pamant.” Felul in care povesteste Diana arata limpede ca e vorba de o
repetare fidela a unei povesti stravechi. “Pamantul s-a cutremurat din
incheieturi”, continua ea oarecum mecanic, ca si cum ar vorbi in transa,
“iar locul cetatii a fost ars pana la jumatate de metru adancime si nu a
mai fost calcat multa vreme, nici de picior de animal salbatic, nici de
picior de om, nici pasarile cerului nu au mai zburat pe deasupra.”
Brusc, Diana pare ca se trezeste din poveste si trece la alt ton: “Eu
cred ca apele tamaduitoare sunt cele de la Fisici, unde pe vremea
comunistilor erau bai curative. Povestea regelui Luana este evident
legata de un cult al soarelui, foarte vechi, si asa se explica si
multimea de simboluri solare de pe pietre – stele, sori, cruci. Iar
doborarea soarelui ar putea simboliza trecerea de la o credinta la alta,
de la religia solara la crestinism. In cealalta varianta, Luana era o
fata foarte frumoasa, venita din cer intr-un car de foc. S-a indragostit
de un locuitor de aici si a ramas in locurile astea. I-a invatat pe
oameni scrisul, cititul, medicina, si le vindeca bolile cu apa vie si
apa moarta.

Dar
fostul ei iubit a descoperit unde se afla si a pornit razboi impotriva
localnicilor. Luana i-a invatat sa se ascunda in stanca, deoarece numai
acolo vor scapa de trambele de foc aruncate de dusmani. Asa se explica
multimea de asezari rupestre in zona Carpatilor de curbura, in special
la Colti-Bozioru.” “Se stie in ce zona s-au intamplat toate astea?” “Da,
cum sa nu… E vorba de platoul Martirei…” Platoul Martirei! Locul
fabulos in care inotasem prin flori de camp, in calatoria facuta in
vara. Iar stancile in care s-au ascuns oamenii ca sa scape de trambele
de foc sunt stancile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Pesterii,
vazusem pe pereti desenate multime de pumnale, varfuri de sageata si de
lance orientate cu varful in sus, intre care erau figurate zeci de
linii. Profesorul Vasile Boroneant spune ca sunt pumnale de tip
akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV inainte de Hristos. Imaginea este
impresionanta, si parca ilustreaza, intr-adevar, un atac, un razboi,
poate chiar trambe de foc.

“Tablita” de la Policiori
Povestea
soarelui este cu adevarat stranie, si ar putea sugera existenta unei
surse de energie care presupunea o tehnologie foarte avansata pentru
vremea aceea. Ce sa inteleg din aceste legende? Ca in aceasta regiune cu
energii ciudate s-au stabilit, candva, niste fiinte venite poate din
alte lumi, posesoare ale unor tehnologii inaintate? Stratul de arsura a
fost confirmat de unii cercetatori, dar nicaieri nu s-au facut sapaturi
arheologice. De altfel, Fundul Pesterii este incadrat in Lista
Monumentelor cu datarea in sec. XVI-XIX! In plus, se vorbeste ca in zona
sunt zacaminte de uraniu, care au fost exploatate in secret pe vremea
comunistilor, deci regiunea e radioactiva… “Sumerienii aveau 12
zei-regi”, ma lamureste fata. “Cand intre ei se nastea un alt zeu, cel
mai batran trebuia sa plece. Iar Luana e atestat, a fost unul dintre
regii Sumerului, prediluvian, al treilea la numar. De altfel, numele
acesta e strain de noi, nimeni nu il poarta, el apare doar in legenda”. O
las sa continue, dar pentru mine e parca prea mult. Am patruns dintr-o
data intr-o lume fantastica, dar care e pe jumatate aievea: “tablita”
sumeriana de la Policiori, scrierile ciudate de pe Broscaru, povestea
regelui Luana, carele si trambele de foc, florile uriase de pe dealul
Martirei…

Inscriptia de pe Turtudui
Linistea
de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana povesteste, povesteste, iar
cand ajungem sus, se opreste brusc. Privelistea iti taie respiratia. Si
nu doar pentru o clipa. Este atat de ciudata atmosfera, incat ma tem ca
daca as respira, s-ar isca cine stie ce grozavie din senin. “Ma gandesc
la disparitiile acelea din poiana Cozanei, de la Tiharia, deasupra
Fundului Pesterii, unde pe vremuri domnea Luana si a avut loc atacul
acela”, imi spune Diana dupa cateva clipe de pauza. “Stiti, acolo au
disparut in anii ’80 doi baieti. Doi frati. Au disparut, pur si simplu,
si nu au mai aparut niciodata! Te apuca racorile. Daca disparem si noi?
Eu ca eu, da numa dumneavoastra sa nu dispareti, ca nu stiu cum mai dau
eu fata cu domnul Nica!”, spune fara urma de zambet pe chip. “Nu-i de
gluma!”

Ne
apucam sa cautam inscriptia. Sunt zeci de colti stancosi, si pe oricare
dintre ei s-ar putea gasi scrierea cautata. O luam in directii
diferite, in timp ce Diana isi reia firul vorbirii. O aud departandu-se,
vorbind tare, ca si cum s-ar teme de ceturile albastre sau de
intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza teleportarea. La
un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi si nu o mai aud. O caut
printre pietre, ma duc in directia in care a mers si ea, o strig pe
nume. Nu primesc nici un raspuns. De jur-imprejur, doar eternitate.
Pentru o clipa, am sentimentul ca am pasit in alt taram. E o liniste
absoluta, iar faptul ca nu o aud pe fata vorbind ma nelinisteste. “A
disparut Diana”, imi zic, pe jumatate amuzata, pe jumatate ingrijorata.
Reiau cautarile si o gasesc asezata pe jos, langa o piatra inalta,
frumos fasonata, doborata la pamant. Sta si copiaza intr-un caiet
inscriptia. Rasuflu usurata. Arunc o privire pe scriere si decretez
scurt: “sunt chirilice”. “Nu sunt chirilice”, raspunde ea calma si
absorbita. “E o scriere autohtona. Par a fi chirilice, dar sunt si semne
care nu exista in alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic
deriva dintr-un alfabet de-al nostru, autohton.” “Pi Pascul”, citeste
repede, pe primul rand. Apoi, sacadat, pe litere: “e-s-t-h-a-i-r-a-t-u
d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi insemnand?”

Ma
uit uimita la fata asta care are doi copii, pazeste vacile si trudeste
pamantul, dar citeaza in latineste din Ovidiu si, desi are doar studii
medii, ar putea in orice moment sa-si dea un doctorat in “luanologie”,
fiindca stie absolut tot ce s-a scris vreodata despre toate schiturile,
bisericile, asezarile si intamplarile din Tara Luanei. Multe le-a
invatat de la sotii Nica, multe le-a citit in carti, altele le-a vazut
la fata locului si a inteles singura legaturile dintre lucruri. Fara
computer, fara internet, fara posibilitati. Doar din pasiune. O intreb
cum a patruns in lumea asta, a basmului, care se impleteste cu istoria.
“Am ramas orfana de tata de mica, si mama s-a chinuit sa ma creasca
singura, cum a putut. Ea era tare mare iubitoare de istorie si citea
mereu. Seara imi spunea povesti. Niciodata nu ma saturam, o puneam sa mi
le repete iar si iar… Mama a facut ca lumea in care am crescut sa mi se
para de basm. Cand ma uitam pe fereastra, la marginea padurii, se
vedeau saivanele, ca niste casute mici, crescute din pamant. Mama spunea
ca alea sunt casele piticilor, si ca acolo este taramul lor. Cand
mergea dupa lemne in padure, ma punea sa stau ascunsa sub frunze, ca sa
nu-i trezesc pe pitici. Asa am crescut, cu povesti, iar cand am ajuns
mare, nu mi-a fost usor sa ma infrunt cu realitatea. Mama a murit, dar
am ramas de la ea cu pasiunea pentru istorie si cu bucuria povestilor.”

Epilog
Plec
de la Colti inainte de rasarit. Luna e inca sus. Ies din sat si intru
pe drumul pustiu de pe dealul Burdusoaia. Norii se zvarcolesc deasupra
pamantului sarac, lipsit de vegetatie. Trec minute lungi, drumul spart
se curbeaza pe langa stanci, se intoarce, se incovoaie, colbul lui imi
invaluie masina. Sunt singura, intre bezna si lumina, la hotarul dintre
Tara Luanei si lume. Cainele costeliv e tot acolo, in baltile murdare.
Privelistea pare ca se repeta la nesfarsit, la fiecare cotitura. Imi
pare ca trece o vesnicie. Nu mai stiu pe ce lume sunt, pe lumea mea, sau
in lumea patriarhului Luana. Imi trec prin fata ochilor chipuri de
pustnici daci garbovi, aplecati deasupra pietrelor pe care migalesc
scrieri ciudate, si vavalucile, poate fiinte de abur ce canta suierat
prin vai, si aud dangat de clopote venind din adancuri… Se zaresc, in
sfarsit, primele case. Trec podul si cotesc la stanga, spre Cislau.
Dintr-o data, imi dau seama ca e lumina: a rasarit soarele.

http://www.2012en.ro/?p=3256
avatar
Zamolxe
Admin

Mesaje : 67
Data de inscriere : 01/07/2012
Varsta : 48

Vezi profilul utilizatorului http://secretelelumilor2012.forumgratuit.ro

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum