Bucegiul subteran

Scris de **Zamolxe** Mar Iul 31, 2012 5:39 pm

Bucegiul subteran

sâmbătă, 28 iulie 2012

Ideea că sub pământ, în general, şi sub
munţi în particular, s-ar afla un imperiu subteran există din „illo
tempore”. O exprimare concretă a ei ar fi noţiunea Shambala venită din
Orientul îndepărtat, dar care a interesat pe mulţi europeni, printre
care şi români.
Shambala ar fi o ţară mirifică, imprecis
localizată, subterană. Primii europeni care au plecat în căutarea ei în
Asia în anul 1627 au fost călugării iezuiţi Ştefan Cacella şi Ioan
Cabral.

Pe teritoriul ţării noastre, primii care s-au interest de problema
Shambalei au fost locuitorii din concavitatea primei curburi a
Carpaţilor. Secuiul Körösi Csoma Sandor, născut în anul 1784 în satul
Chiuruş din Covasna, care a vieţuit între anii 1827 şi 1830 în
mănăstirile tibetane Zangla şi Kanim, considera că Shambala există,
fizic vorbind, şi că este amplasată la nord de râul Sir Daria, între
paralela 45o şi 50o.

Pe de altă parte, celebrul doctor sas Hönigberger din Braşov, deşi
aprecia că ţara miraculoasă este tot în nordul Indiei, totuşi se apropia
mai mult de adevăr, susţinând că în ea nu pot intra decât cei iniţiaţi.
Doctorul Zerlendi din Bucureşti, un personaj real al nuvelelor lui
Mircea Eliade, considera, ca şi acesta, că Shambala este un spaţiu
calitativ deosebit de spaţiul profan. Mircea Eliade ajunsese probabil la
această concluzie după ce, aflându-se pe drumul sfânt al Badrinathului
din Tibet, întrebase din eremit în eremit unde este intrarea în Shambala
şi nu aflase nimic.

Nimeni pe plan mondial, şi au fost nenumăraţi cercetători, nu a găsit
intrări în subteran, deşi mari iniţiaţi ca Apollonius din Tyana se zice
că ar fi făcut-o. Oricum, ca factor comun al cercetărilor, a rezultat
indicaţia că intrările în Shambala sunt amplasate în munţi sau în păduri
sfinte, cum ar fi cea din Morbihan (Franţa), numită Brocelinde.

Când problema existenţei Shambalei părea lămurită că aparţine unui plan
subtil paralel, iată că teoria pământului gol (sau cu mari caverne)
reapare în Statele Unite în anul 1906 prin scriitorul William Reed,
revigorată în anul 1959 de Amadeo Gianinni şi ulterior de Ray Palmer (în
revista Flying Saucers). Dar evenimentul cel mai important se produce
în anul 1947, când, respectabilul contraamiral Richard E. Byrd relatează
cum pe neaşteptate, zburând peste Polul Nord, a intrat în interiorul
Terrei. Fascinat de cele văzute acolo, s-a gândit să repete expediţia,
de data aceasta pe la Polul Sud, ceea ce a şi făcut în anul 1956. Cine
vrea să urmărească expunerea a celor văzute de R. E. Byrd poate citi
cartea “O lume ascunsă” de Raymond Bernard, apărută la noi în anul 1994
în editura Savas Press.

Din sinteza diferitelor surse care s-au exprimat în problema vieţuirii
subterane, eventual organizată pe mai multe etaje în adâncime, reţinem
că pe Terra ar exista două zone privilegiate pentru aceasta, şi anume
Brazilia şi Tibetul (poate chiar sub mănăstirea Lasha). Aceste două
supercavităţi ar putea fi legate între ele printr-o reţea magistrală la
care s-ar putea racorda reţele locale.

Alte puncte de acces ar mai exista pe planeta noastră. Interes din acest
punct de vedere ridică muntele Shasta din California (a se vedea
„Telos” în 3 volume de Aurelian Louise Jones, ed. For You) care deja
este sfredelit de baze ultrasecrete de cercetări militare, eventuale
camere subterane aflate sub piramida de la Gizeh “văzute” de
clarvăzători, viziunea lui Jules Verne în “Călătorie spre centrul
pământului” (viziuni care aproape toate, din celelalte romane, s-au şi
adeverit), imperiul subteran semnalat cert de Erich von Däniken în
statul Equador în zona denumită Peştera Tayos (Los Tayos). În anul 1976 a
avut loc acolo o expediţie formată din 65 persoane printre care şi
astronautul Neil Armstrong. Zona conţine circa 400 peşteri Tayos având
gura de intrare la cote înalte chiar şi la cota 1000. S-a descoperit, în
afară de o faună bogată mai multe cărţi cu file aurite care ar conţine
marile secrete ale omenirii.

În Peru intrarea într-un regat subteran s-ar afla lângă oraşul Tepica.

În Mexic în statul San-Louis-Potosi în subteran se intră prin peşteri
aflate în păduri milenare. Pe de altă parte s-a semnalat la cota 2700
aflată în regiunea Csilitla o gură de ieşire din subteran . În
apropierea vulcanilor Popokatepeti şi Inlakiatl se află alte guri de
acest gen.

Chiar şi în Grecia în sud-estul Peloponezului s-au descoperit cavităţi subterane imense denumite „Alepotripa”.

Oamenii de ştiinţă Anna Petrocilos, B. Dairos şi K. Kalatos au
descoperit obiecte metalice, cranii supradimensionate, scrieri
necunoscute, etc.

Considerând ca foarte importantă locaţia Shasta se mai pot face unele
precizări. Se pare că unul dintre tunelurile care pleacă de aici se
îndreaptă spre sud şi după circa 300 mile (483 km) debuşează în peretele
canionului Boynton care se află în statul Arizona lânga oraşul sacru
Sedona. Energia incredibilă de acolo este generată de 7 vortexuri
magnetice vindecătoare. Este interesant de menţionat că sunt doar extrem
de puţini români spiritualizaţi care au ajuns acolo, printre aceştia
fiind Elena Ignat din Deva şi generalul Emil Străinu din Bucureşti,
amândoi având bogate materiale informative încă nevalorificate.

În continenetul nord american există o vastă reţea de tunele subterane, o
parte din ele rămase de la o civilizaţie necunoscută, o alta realizată
în zilele noastre în scop tactic-militar. Cele două tipuri de tunele
sunt interconectate, pe unele din ele putându-se circula cu trenuri
speciale – care leagă circa 80 oraşe subpământene. Schema acestei
complexe reţele pentru vestul Statelor Unite, a fost publicată de
William Hamilton.

În afară de asemenea locaţii celebre (într-un fel sau altul) arătate, nu
poate să nu existe şi alte puncte mai modeste, dar tocmai prin aceasta,
posibil mai importante.

În cartea “India văzută şi nevăzută” scriitorul spiritualizat Vasile
Andru (născut în Bucovina cedată, la 22 mai 1942) arată că, stând de
vorba cu un mistic din Ceylon, acesta i-ar fi spus că şi în insula lui
există o asemenea poartă secretă.

Ajungând în Noua Zeelandă Vasile Andru a constatat că şi acolo există la
Cap Treinga un loc sacru unde sunt proiectate canale de comunicare cu
lumile exterioare dar şi o intrare în Shambala.

În această situaţie apare ca legitimă întrebarea: de ce n-ar exista
asemenea volume subterane şi în ţara unde a fost primul focar al
civilizaţiei şi al culturii europene, adică în România? Aceasta cu atât
mai mult cu cât toate basmele româneşti conţin şi admit o lume subterană
numită Tartar. Pe de alta parte Yan Van Helsing a auzit de existenta
unor căi de comunicare subterana în munţii Carpaţi.

În acest sens informaţiile care există la noi sunt relativ reduse.

O informaţie concretă (pasibilă de a fi verificată) aparţine doctorului
inginer C. Cojocaru care consideră că actualele mari mănăstiri grupate
pe zone, ar fi legate, şi pe distanţe mari între ele, prin tuneluri
subterane realizate în timpuri preistorice. Legătura era făcută, se
înţelege, pentru alte obiective sacre dispărute care se aflau pe
amplasamentul mănăstirilor şi cetăţilor de azi.

Plecând de la constatarea diverselor studii de natură diferită făcute
până în prezent, apare ca frecventa prezenţa unui munte acolo unde ne
referim la volume subterane.

Mergând pe această idee, din punct de vedere geologic, zona munţilor
calcaroşi din Bihor-Vlădeasa (munţii Apuseni) ar părea cea mai propice
pentru spaţii subterane.

Alţi munţi care au mai fost vizaţi şi cu ocazia localizării
Kogaianonului (unde se retrăgea periodic în subteran Zalmoxis) sunt:
Ceahlăul (muntele sfânt al ţării), Călimanii (deşi sunt vulcanici),
Rarăul (dar şi Giumalăul), peştera Polovragi, defileul Dunării, Godeanu
(şi chiar Retezatul) etc. Se observă că din această enumerare lipseşte
intenţionat Bucegiul, pentru că tocmai asupra lui vreau să mă ocup în
mod special, din motive care vor fi arătate.

Munţii Bucegi, dintre toţi ceilalţi ai României, au atras prin poziţia
lor, aproape de Bucureşti dar şi de alte două oraşe mari, Ploieşti şi
Braşov, număul cel mai mare de turişti din ţară şi din străinătate.

Încă din secolul XVIII sunt consemnate impresii de călătorie şi
cercetare ale unor montaniarzi îmdrăzneţi care, la vremea aceea, nu
beneficiau nici de cabane, nici de trasee marcate.

Astfel, în anul 1785, botanistul Lerchenfeld vizitează schitul Peştera
(din Pestera Ialomiţei) pe care îl notează cu denumirea de “kloster
skitt”. Tot acolo ajunsese în anul 1840 John Paget şi după el Schur. Nu
insistăm asupra acestui istoric întrucât el însuşi constituie un studiu
separat; dar nu putem să nu menţionăm şi pe francezul J. A. Vaillant
care, la Paris, în anul 1844, a tipărit cartea “La Romanie” în care, în
volumul al treilea, de 464 de pagini, descrie ascensiunea sa în Bucegi.

Prin împietruirea accesului, realizat de austrieci în anul 1739, pe
Valea Prahovei, de către domnitorul Gheorghe Bibescu în anul 1846,
inerent, afluxul de vizitatori din Ţara Românească a crescut.

În primul an de domnie, la 5 august 1866, regele Carol I a şi vizitat
Mănăstirea Sinaia, după ce, încă înainte de această dată parcursese
câteva trasee în Bucegi. Punându-se problema construirii unui palat
regal, amplasamente iniţiale ca cele de la actualul schit Cetăţuia de
lângă Mănăstirea Ciolanu, sau de pe valea Doftanei de la Glodeasa, au
fost eliminate din diferite motive. Castelul trebuia să ajungă în
Bucegi, unde a şi fost inaugurat la 7 noiembrie 1883 (s.n.).

În el a locuit Regina Elisabeta – Carmen Sylva care, fiind dotată cu o
sensibilitate deosebită, a fost atrasă de la început de misterele
Bucegilor pe care i-a parcurs călare şi pe jos, culegând de la localnici
şi ciobani legendele care se mai păstraseră.

Tocmai ea a fost persoana care a lansat ipoteza, pe baza acestor
legende, că sub platoul Bucegilor ar putea exista domenii subterane. În
cartea sa “Poveştile Peleşului”, în capitolul intitulat Cetatea Babei,
se referă la o cetate în inima Bucegilor care ar avea încăperi subterane
în care erau depozitate sculuri de aur în vrafuri enorme, aur
exploatat, tot în subteran, de pitici.

De atunci, legat de acest subiect, au circulat unele versiuni care nu au
putut fi verificate. Personal, acum mulţi ani în urmă, am căutat să
stau de vorbă cu porteurul (cărător de mari greutăţi pentru
aprovizionarea cabanelor) Popa din Buşteni, dar n-am putut obţine nici o
informaţie fiind într-o stare de moment necooperantă. Despre el se
zvonea că, împreună cu alţi doi tovarăşi, ar fi intrat într-o încăpere
subterană, unde ar fi văzut mult aur. O informaţie de acelaşi gen
provine din jurul anului 1716, cunoscută sub numele de “Comoara lui
Varga”. Acesta a fost un clujean care, murind de o boală misterioasă
declanşată din senin, a lăsat un testament din care rezultă că, împreună
cu alţi doi tovarăşi, a descoperit – într-un munte neprecizat – o
încăpere subterană în care se găseau bogăţii de nedescris, comori greu
de imaginat din aur, argint şi pietre scumpe. Pe locurile precizate în
testament ulterior au fost făcute săpături şi cercetări fără rezultat.

Cele două situaţii din Bucegi şi Apuseni (probabil) prin asemănarea lor
pot reprezenta un scenariu din „illo tempore” sau cel din Bucegi să fie o
pastişă a celui mai vechi (din Apuseni).

Exemplele sunt neconcludente dar merită a fi menţionate, ideatica lor
găsindu-se şi în alte „povestiri” asemănătoare din Tibet şi din munţii
Anzi.

În anul 1936, în câteva numere din revista „Etudes Traditionnelles” de
la Paris, a apărut studiul Dacia Hiperboreană, care, după ce a fost
tradus şi în limba italiană în anul 1984 şi republicat în Franţa în anul
1987, a apărut tradus şi la noi în anul 1994, sub titlul “Dacia
Hiperboreană” în editura Rosmarin. În această carte, la pagina treizeci
şi cinci, scrie: “În plus, Muntele Om este traversat de o grotă imensă
care este una din cele mai mari din lume, în sensul că nu i s-a dat încă
de capăt. A fost exploatată pe vreo douăzeci de kilometri şi atât.”

Autorul studiului şi a afirmaţiei de mai sus este Vasile Lovinescu,
suveranul “Prinţ al Arcanelor”, decedat la Fălticeni, la 14 iulie 1984.
De unde ştia Vasile Lovinescu de existenţa acestei grote imense
cercetată deja, chiar parţial, nu rezultă de nicăieri. Având însă în
vedere profunzimea şi seriozitatea operei sale, nu se poate neglija
această senzaţională informaţie care trebuie păstrată ca un punct de
plecare.

În anii 1966-1968, arheologul Daniel Ruzo din Peru venea în ţara noastră
şi cerceta munţii Bucegi în special, ajungând, se înţelege, şi la
Vârful Omul şi zona lui adiacentă, cu care ocazie a condus realizarea
unui film “Mistere în piatră” al Studioului Alexandru Sahia.

Întors în ţara lui, şi-a publicat constatările, care, pe ansamblu, au
fost foarte favorabile ţării noastre, judecând după formularea:
“Carpaţii (româneşti) sunt într-o regiune a lumii în care se situa
centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi.”

În cele ce urmează voi prezenta textual pasajele inedite care ne
interesează di cartea “La historia fantastica de un descubrimiento”
publicată în editura Diana din Mexic, în traducerea inginer Silviu
Câmpeanu.

“Era o veche carte poştală reproducând o fotografie a celei mai
importante stânci din Carpaţi. Românii o numesc Omul, o denumire de mare
semnificaţie. Deşi mai puţin importantă ca operă sculpturală decât
capul principal din Marcahuasi (Peru), reprezintă acelaşi lucru, adică
pe omul acestei planete, şi ar putea purta acelaşi nume pe care l-am dat
şi stâncii din Peru: Monumentul Omenirii. Privită dintr-o anumită
direcţie şi iluminare, sculptura reprezintă un mare cap omenesc.”

“… Excursiile la Omul – mai întâi cu cineaştii întreprinderii române de
stat (studioul Alexandru Sahia, n. n.), şi apoi fără ei, au fost extrem
de interesante. În Peru, Brasilia, Mexic, Anglia, Franţa şi Egipt,
sculpturile protoistorice au rămas complet uitate. În România, însă,
stâncile anterioare potopului dăinuiesc, legate prin legende de Hercules
şi alte personaje mitologice.”

Nu am putut efectua lucrări mai îndelungate în România şi asta ne-a
împiedicat să descoperim munţii şi pădurile sfiinţite. Acestei misiuni
trebuie să i se dedice persoanele care se interesează de studiile
noastre în această regiune a lumii.

Suntem siguri că în tradiţiile populare vor conduce până la munţii
sculptaţi. Studiind ceea ce am descoperit în puţinele zile în Carpaţi se
vor putea urmări urmele străvechi ale căror primi paşi i-am lăsat
însemnaţi.

Legendele muntelui Omul vorbesc de personaje care veneau din cer. Deşi
monumentul de la Omul nu are coloane, cele trei mase de stâncă ale sale
au fost denumite coloane (stâlpi), fiind identificate cu trei personaje
mitologice: Uranus, Atlas şi Titan. Un munte de alături este denumit cu
numele Pleiadelor şi altul se cheamă Bătrânele (Babele).

Trebuie să se stabilească originea acestor nume. Profesorul Vulcănescu
(Romulus, n.n.) poate da lămuriri cercetărilor referitor la legendele
pietrelor, stâncilor şi munţilor româneşti; în cartea de faţă, cu
fotografii luate pe trei continente, le poate da siguranţă că atât
sculpturile cât şi miturile sunt dinaintea potopului.

Omul este o stâncă cam de zece metri înălţime. Reprezintă un cap omenesc
şi seamănă bine cu o stâncă cioplită de pe podişul Marcahuasi. Se pot
vedea în aceeaşi fotografie două feţe omeneşti mult mai mici, una de
negroid, mai jos, la dreapta, şi alta de rasă albă, la stânga, din care
se vede numai o jumătate, ca şi cum ar privi de la marginea monumentului
către stânga privitorului. Se vede un ochi, nasul şi o parte a gurii.
Experienţa noastră în alte locuri arată ce este vorba de o viză, adică
de o linie ideală care pleacă de la acel ochi la punctul observat (la
punctul pe care-l vizează, n. n.), situaţie care trebuie luată în
consideraţie la ridicarea unui plan al regiunii. În partea opusă a
monumentului, foarte erodat de vâturi, nu se mai poate vedea nici o
figură. Date fiind cele trei rase diferite pe care le putem vedea
astăzi, putem fi siguri că trebuie să fi fost reprezentată cel puţin
încă o rasă pe această parte opusă. Există ceva mult mai interesant în
această mică sculptură făcută la stânga jos; dacă rotim fotografia, în
locul feţei sculptate la mijloc, vom vedea un cap perfect de câine.
Astfel, simbol veşnic al câinelui – credinţa şi devotamentul – rămâne şi
aici legat de stânca Omul şi de peşterile Tezaurului care trebuie să
existe în Carpaţi.

Este posibil ca “viza” la care ne-am referit să semnaleze prin ea însăşi
sau prin planul la a cărui origine ar putea sta, poarta de intrare în
acele peşteri.

Magnific situat pe un vârf şi vizibil de la mari distanţe, Omul
reprezintă omenirea şi confirmând cunoştinţe foarte avansate, trebuie să
fie un centru geodezic străvechi.

Sculpturile de care ne vom ocupa şi peşterile a căror existenţă este
întotdeauna marcată de această calitate a sculpturilor, trebuie să se
sfle într-un plan aerofotografic înscris în triangulaţia topografică a
regiunii.

Am ajuns cu trenul la Sinaia şi cu un jeep până în Bucegi la 25 iunie
(1966 n. n.). Doream să vedem Sfinxul pe care-l prezintă turiştilor
toate pliantele româneşti. Nu este nici un motiv de a-l numi Sfinx. Este
vorba de un monument străvechi, distrus în partea din faţă. Văzut din
spate, e format din trei capete omeneşti cu coafuri diferite. Cea a
celui de al treilea este mai alungită. Primul cap a păstrat doar
profilul stâng şi a pierdut nasul. A fost denumită Sfinx şi nu este
vorba de o sculptură care să reunească un cap omenesc cu un corp de
animal. Pe aceeaşi înălţime mai sunt alte formaţii stâncoase prelucrate
de om, însă care au suferit mult din cauza slabei calităţi a stâncilor.
Numai una a dat în fotografie un cap omenesc acoperit cu un fel de cască
cu un moţ ascuţit: un războinic.

În ziua următoare am pornit spre Omul şi am ajuns la un punct din care
se putea vedea la mare distanţă. Foarte aproape de noi, o stâncă arăta
un cap omenesc, iar cam la cinci sute de metrii depărtare, se vedea un
grup de doi lei.

Toate aceste sculpturi şi cele pe care le vom descrie se află pe stâncă
şi vederea lor perfectă cere un anumit punct. Lumina soarelui şi umbrele
ce le produce îmbunătăţesc aceste imagini. Deci este vorba şi aici de
un fel de sculptură absolut originală, cunoscută pe toată planeta şi
care nu a mai fost repetată ulterior, în vremuri istorice. De la
sumerieni, orice sculptură are trei dimensiuni şi este făcută din
blocuri de piatră extrase din cariere. Au trecut peste opt mii cinci
sute de ani de când omul nu mai face sculpturi în stânca naturală.
Obişnuinţa cu sculpturile tridimensionale a împiedicat până astăzi
descoperirea acestor lucrări sculpturale considerate capricii ale
naturii.

Când am pornit spre Omul, din acest punct al drumului nostru către el,
spre stânga, am văzut un mare cap de om sau leu care ne privea de la
înălţimea unui semicerc asemănător cu bolta unei porţi. Putem denumi
leonin capul omenesc ce încununează poarta. Este în acelaşi timp un
personaj şi simbolul leului, paznicul peşterii şi al tezaurului. Ca
dovadă, altă fotografie ne arată acest monument văzut din profil. În ea
se vede aceeaşi poartă şi pe culmea ei, figura din profil a unui rege
sau a unui sacerdot.

Am mai spus că adevăratul tezaur este sângele omenirii. Peşterile din
Carpaţi există, desigur, şi sunt simbolizate de această falsă poartă.
Desigur că în ele s-au salvat unele grupuri umane în vremea potopului
lui Noe. Ca şi la mormintele faraonilor, poarta falsă este un mesaj
pentru cercetător şi o cursă pentru cei ce nu au cunoştinţele necesare.

În Carpaţi se repovestesc basme despre mari tezaure amenajate de mari
familii sau grupuri umane importante şi ascunse în peşteri. După aceste
povestiri, morţi misterioase jalonează calea milenară a acestor bogăţii.
Sunt acuzaţi de crime paznicii acestor tezaure care se succed din
generaţie în generaţie sau blestemele magice care le apără intrările.
Fapte istorice extraordinare se află legate cu aceste povestiri. Este
posibil ca templierii să fi cunoscut secretul şi să fi folosit
peşteriile protoistorice. …”

“… Multe observaţii ne permit să asigurăm că în Carpaţi există centre
religioase protoistorice, ca acelea pe care le-am descoperit în Peru,
Mexic, Franţa, Anglia şi Egipt. Avem fotografii ale sculpturilor făcute
în stâncă naturală, cu stiluri identice cu cele din acele locuri.
Cunoaştem mitologia străveche care vine tot din protoistorie. Însă aici,
în Carpaţi, se află ceva în plus: poarta tezaurului care presupune un
plan; urmăndu-l se pot găsi spaţiile subterane. Ochiul care priveşte de
la extremitatea peretelui sculptat al stâncii Omului, cu siguranţă că
semnalează una din direcţiile principale ale acestui plan.

Am văzut problema tezaurului şi a peşterilor păzite de leu şi de câine.
Am întâlnit câinele Cerber cu trei capete în Peru şi Mexic. Departe,
tocmai la Omul, am găsit câinele. Rugăm cititorul să privească
fotografia stâncii Omul faţa omenească din partea de jos, la stânga. Am
mai spus că, dacă întoarcem fotografia şi o aşezăm în partea de sus,
apare o magnifică sculptură a unui cap de câine. Această dublicitate de
expresie în aceeaşi sculptură şi prezenţa câinelui, constituie o dovadă
în plus care leagă Omul de statuile protoistorice descoperite în Peru şi
Mexic.

Grupul de doi lei pe care l-am întâlnit pe drumul spre Omul prezintă pe
aceştia privind în direcţii diferite, la un unghi întrec priviri de
120°.”

Am încheiat partea de text din cartea lui Daniel Ruzo care se referă la
Vârful Omul, parte extrasă dintr-un capitol care se numeşte Poarta
Comorii. Din cele expuse rezultă că Vârful Omul este un important centru
al unei reţele geodezice sacre şi că sculptura realizată pe stâncă ar
permite aflarea unei direcţii imaginare, la capătul căreia, să se
găsească intrarea (sau una din ele) într-un imperiu subteran, intrare
care a şi sugerat titlul capitolului respectiv: “Poarta Comorii”. Este
evident că nu este vorba numai de o comoară materială, ci în special de
una spirituală care să transmită informaţii de la un ciclu la altul al
civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri ancestrale.

Din păcate, neavând originalul cărţii “La historia fantastica de un
descubrimiento”, nu putem studia fotografiile care însoţesc textul,
respectiv cele trei rase reprezentate pe suprafaţa stâncii prin figuri
mici. De asemenea, nu putem vedea câinele care apare o dată cu rotirea
fotografiei. Indicaţiile date de Daniel Ruzo sunt încă suficient de
incitante pentru ca tineri cercetători să facă un set de atâtea
fotografii, inclusiv în infraroşu, şi în nopţile senine cu o lună plină,
până când vor găsi staţia optimă şi ora exactă care să permită o
cunoastere absolută a detaliilor acestor de fapt trei stânci. Până
atunci pot să menţionez că, dintre animalele găsite pe fotografiile
stâncilor pe care le posed, câinii sunt cei mai numeroşi, ceea ce,
teoretic, de fiecare dată, înseamnă că ne aflăm în apropierea unei
comori, unei porţi de intrare în subteran.

Dacă Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit iniţiatic subteran în
munţii Tibetului şi Erich von Daniken pe cea a unui depozit asemănător
în munţii Ecuadorului, este acceptabil ca Daniel Ruzo să propună
închiderea unei triade sacre de asemenea depozite, în munţii Bucegi.

În sprijinirea ultimei locaţii converg mai multe argumente.

Întâi, personalitatea autorului, respectiv Daniel Ruzo. Aceasta n-a fost
un intelectual de rând, chiar dacă avea atestări pluridisciplinare.
Avea ceva în plus, şi mult mai valoros. Era solid pregătit în domeniul
ştiinţelor oculte, domeniu din care îşi apropiase multiple specialităţi.
Cunoştea în primul rând baza acestui domeniu, adică Astrologia.
Simbolistica îl preocupa deja de la vârsta de douăzeci de ani, când, în
prefaţa cărţii “Atriul lampadarelor”, publicată la Madrid, introduce o
povestire simbolică.

Deja de la optsprezece ani se interesa şi se documenta în Spiritism,
pentru ca peste doi ani să ajungă la Teosofie. La douăzeci şi trei de
ani intră în domeniul Antropozofiei, iar la douăzeci şi şapte de ani în
cel al Profeţiilor. În scurt timp ajunge să posede cea mai vastă şi
completă bibliotecă din lume, specializată în Michel Nostradamus,
bibliotecă care conţinea circa o mie două sute de cărţi citite efectiv,
ceea ce se poate constata după adnotările făcute. Dar nu se mulţumeste
numai cu atât. La cincizeci şi unu de ani, intrând în gruparea condusă
de Rodney Collin în Mexic, începe să-i studieze pe Gurdjieff şi
Uspensky. La cincizeci şi trei de ani cunoaşte la Paris experienţa şi
tehnicile lui Bô-Yin-Râ. La cincizeci şi opt de ani, stă şase luni în
Indonezia pentru a activa în cadrul mişcării Subud, după care a
contribuit la înfiinţarea unor centre ale acestei mişcări la Lima, Rio
de Janeiro, Sao Paolo, Niteroi şi Saigon.

Meritele cu totul ieşite din comun ale unei minţi atât de geniale i-au
fost recunoscute de masoneria din Peru care, la vârsta de treizeci şi
şapte de ani, i-au acordat un loc în Consiliul Suprem, având gradul 33.

Daniel Ruzo a fost o personalitate deosebit de complexă având în plus şi
alte titluri atestate de: jurist, etnolog, poet, arheolog. [Din poporul
nostru se profila un asemenea geniu în persoana lui Alexandru Coşbuc,
fiul marelui poet. Din păcate, el a trebuit să părăsească această viaţă
în tinereţe, în urma unui accident de automobil în judeţul Gorj.]

Revenind la Daniel Ruzo, intuiţia, cultura esoterică, clarvederea şi
recunoaşterea terenului, fără a se bănui că se inspirase din ce afirmase
Vasile Lovinescu în anul 1936, îi puteau permite să amplaseze un tezaur
iniţiatic în munţii Bucegi.

Al doilea argument este legat de denumirea OM, observând că tot
interesul şi l-a manifestat Daniel Ruzo pentru acest vârf şi nu pentru
alt obiectiv, ca de exemplu, stânca Saturn, Sfinxul sau Peştera
Ialomiţei.

Am arătat deja, din anul 1998, importanţa pe care cuvântul OM o are în
spiritualitatea Indiei, importanţă prea bine cunoscută pentru a mai
reveni asupra ei. Pe de altă parte, din articolul publicat în
publicaţiile “Munţii Carpaţi” şi “Al cincilea anotimp” (Oradea) în anul
1999, mai rezultă că nici în India, nici într-o altă ţară din lume,
toponimul OM nu se mai regăseşte decât cu totul sporadic. În acest timp,
la noi sunt cel puţin cinci din cele mai înalte vârfuri ale unor munţi
care au numele de OM (Piatra Craiului, Rodnei, Suhard, Cozia şi
binenţeles, Bucegi cu 2504,9 m.), la care se adaugă patru cursuri de apă
şi alte forme de relief: poiană, deal, etc. Concluzia articolului era
că deci, cuvântul OM nu venea din India, ci fusese preluat de aceştia de
la noi, cu ocazia deplasărilor de populaţii prea bine cunoscute.

Dacă OM desemnează pe însuşi marele Zamolxe, în care în componenţa
numelui chiar intră, se naşte întrebarea care este, totuşi, originea
acestui cuvânt.

În anul 1993, Tom Kenyon din statul Washington, U.S.A., a fost
contactat, în timpul unei meditaţii, de nişte fiinţe interdimensionale,
cunoscute în mod colectiv sub numele de Hathori şi care trăiesc în a
patra dimensiune a Universului nostru, stăpâni ai sunetului şi ai
energiei. Elementele care alcătuiesc Terra sunt pământul, focul, apa şi
aerul, cărora le corespund nişte stări subtile care sunt de fapt fiinţe
conştiente. Conceptul acesta este mai greu de înţeles, dar se va ajunge
în viitorul apropiat când va fi umanim acceptat.

În ceea ce priveşte starea subtilă a aerului, în cultura Hathor, se numeşte pur şi simplu OM.

În cartea scrisă de Tom Kenyon (împreună cu Virginia Essene) tradusă şi
în româneşte în editura For You, se dă o explicaţie mai largă şi perfect
credibilă a acestor concepte hathoriene.

Aşa că OM, aerul şi spaţiul, au origine acum precizată. În plus, faptul
că frecvenţa cuvântului este specifică teritoriului ţării noastre indică
şi faptul că tocmai acesta a fost ales pentru contacte primordiale. OM,
ca şi celelalte nume ale celorlalte elemente (pământul EL, apa LEEM şi
focul KA) sunt nişte nume-sunete. Aceasta înseamnă că abordarea
secretelor vârfului (vârfurilor) OM trebuie făcută şi prin canale
sonore-muzicale, urmând a fi găsită cheia specifică.

Pe canal astrologic se poate constata o corespondenţă între OM aer, cu
semnul Vărsătorului, care este un semn de aer, dar şi semnul ţării
noastre – şi astăzi de actualitate primordială, când omenirea iese din
zodia Peştilor şi intră în cea a Vărsătorului.

În ziua de 17 aprilie 1980, când împlinise şaptesprezece ani, Matei Ward
din Statele Unite, a murit în mod neaşteptat. Mama sa, Suzanne Ward, de
la începutul anului 1944, a început să aibă legături telepatice cu fiul
său, de la care primea diferite informaţii, tot aşa după cum, deşi
într-o modalitate diferită, B.P.Haşdeu comunica cu sufletul fiicei sale,
Iulia.

Acest fenomen de intercomunicare prin tehnici diverse: scris, comunicare
directă în stare de veghe sau de somn, spiritism, vizualizări, este
prea bine cunoscut şi acceptat pe plan mondial, pentru a ne mai pierde
vremea de a-l sustine şi argumenta. Înrăiţii materialişti, indiferent de
poziţia lor înaltă în societatea “ştiinţifică” şi politică, n-au decât
să nu citească asemenea “poveşti”, căci şi aşa nu prea interesează
persoana lor şi puterea efemeră pe care încă o mai deţin.

Pe baza comunicărilor primite, Suzanne Ward a publicat o primă carte
“Tell me about Heaven” în anul 2000, care peste doi ani a şi fost
tradusă în româneşte. În anul 2001 a apărut şi volumul doi al acestei
lucrări, care, în anul următor a şi apărut în limba noastră în aceeaşi
editură For You, având titlul “Cheia reinstaurării Paradisului pe
Pământ”.

De menţionat că în acest volum Suzanne Ward comunică şi cu alte entităţi elevate, recomandate ca atare de fiul ei, Matei.

În ceea ce ne priveşte, vom folosi informaţiile transmise de entitatea spirituală numită HUGO. Cităm:

“În ceea ce priveşte Pământul, ştim că în laboratoarele subterane, în
speţă în sud – vestul Statelor Unite, ei (omuleţii cenuşii, n.n.)”
utilizează materialul lor genetic pentru a se reproduce pe ei înşişi.
Când au sosit pe Pământ, cu multe decenii în urmă, ei i-au învăţat pe
savanţii aleşi de guvernul vostru (al U.S.A., n.n.) tehnologia clonării –
şi aşa a fost introdusă clonarea în civilizaţia voastră (adică a
noastră). … Ei n-au intenţionat să rămână prea mult, dar au fost prinşi
în capcana densităţii Pământului şi şi-au dat seama că nu mai puteau să
părăsească planeta deoarece sistemele lor nu mai erau la nivelul acelei
densităţi înalte din care au venit. Pentru a-şi păstra puritatea rasei
şi pentru a fi siguri că sunt într-un număr suficient de mare pentru a
supravieţui oricărei încercări de exterminare, ei s-au clonat într-un
ritm rapid. Nu, doamnă, ei nu formează chiar o armată. Sunt zone vaste
în subteranele părţilor locuite ale Pământului pe care cetăţenii le-ar
considera incredibile dacă s-ar afla că există. Ar fi la fel de uimiţi
dacă ar şti că fiinţe nepământene sunt locuitori permanenţi ai planetei.
… De la sosirea lor, cu aproape jumătate de secol în urmă, aceşti
“extratereştrii” – după cum greşit s-a pus în ghilimele, nu au fost
nicăieri, cu excepţia imenselor oraşe labirint de sub suprafaţa
Pământului.”

Comunicarea primită de la Hugo confirmă existenţa unor vaste încăperi
subterane care există de mii de ani, chiar dacă nu au fost folosite în
sud-vestul U.S.A., decât în ultimii zeci de ani, încăperi care în
prezent, sau la un momet dat sunt sau au fost locuite de extratereştrii.
La Beijing au fost studiate de oameni de ştiinţă 716 discuri care s-a
crezut că sunt din gresie şi care aveau gravată pe ele o scriere
spiralată care pornea din centrul lor. S-a constatat că ele au o vechime
de cel puţin 12000 de ani şi că sunt confecţionate din metale
necunoscute pe Terra, având în compoziţie 40% cobalt şi 8% aluminiu.

Partea care ne interesează este că discurile au fost găsite în nişte
enorme spaţii subterane în care nu se mai pătrunsese niciodată până
atunci, în anul 1965. Descoperirea a fost făcută de arheologul Tsum Um
Nui în munţii Baia Kara, unde mai trăiau câteva triburi Ham şi Dropa,
care erau urmaşii unor extratereştrii ce îşi avariaseră navele cu care
veniseră şi care au rămas definitiv pe planeta noastră, după cum rezultă
din descifrarea discurilor.

Ipoteza colonizării planetei Terra cu extratereştrii în diferite etape
este astăzi admisă ca de bun simţ şi acceptată de cercetători evoluaţi
pe plan mental şi spiritual.

Un pionier al acestei teorii ultrarevoluţionare a fost, cum nu se poate
produce nici o mirare, un român. În Revista de Filosofie numărul 2 din
anul 1938, vâlceanul Dumitru Drăghicescu (4 mai 1875 – 25 august 1945) a
publicat articolul “Reflexions sur l’origine et la destinée de
l’homme”. El admite că originea omului este legată de vizita unor
extratereştrii care au aterizat în Asia sau în Atlantida. Aceştia au
putut veni din planete diferite, de unde s-ar explica şi rasele diferite
de la noi. Contactul s-a stabilit pe vremea apariţiei omului de la
Piltdown, om care deja nu mai avea fruntea teşită, caracteristică omului
din Neanderthal din Pleistocen. Dumitru Drăghicescu, doctor în
Sociologie sub conducerea lui Emil Durkheim, conferenţiar la
Universitatea din Bucureşti, senator şi deputat de Vâlcea, colaborator
apropiat al lui Nicolae Titulescu, ambasador al ţării noastre în Mexic,
deci incontestabil a fost o mare personalitate.

În anul 1973, tânărul student Vlad Manoliu Furnică din Bucureşti, pe
bază de argumente de toponimie şi orografie locală, lansează ipoteza că
această primă aterizare s-ar fi realizat chiar pe platoul munţilor
Bucegi.

Reluând ipoteza propusă de Vasile Lovinescu şi Daniel Ruzo asupra unor
spaţii subterane în jurul Vârfului omul, vom adăuga unele consideraţii
personale care ar putea contribui la elucidarea, măcar parţială, a
problemei.

Zona superioară a Văii Obârşiei (Ialomiţei) este dominată de o stâncă
denumită Biserica Trăsnită, sau banal, Piatra Trăsnită (Mecetul
Turcesc), care apare insolită în peisaj, terminând brusc, ca un perete
vertical, o coamă prelungită şi acoperită de sol vegetal, ca un zid de
sprijin al capătului acesteia înspre albie. Interesant este faptul că
acest perete vertical bombat are la baza sa, de jur împrejur, o masă
răspândită haotic de stânci sfărâmate de dimensiuni diferite. Această
situaţie pare normală atât timp cât stânca a fost trăznită la modul
propriu. Dar observând că atâtea masive de stâncă au fost trăznite, dar
nu s-au dezintegrat (vezi marea stâncă Baba Mare, nu departe de Sfinx),
trebuie să admiţi ipoteza că trăzneala a fost o justificare, o
simplificare, o explicaţie de conjunctură sau de mascare.

Pe de altă parte, ştiind că Valea Obârşia Ialomiţei este o vale
glacială, s-ar putea spune că blocurile şi bolovănişurile nu ar proveni
decât din gheţarii care s-au oprit în scurgerea lor şi s-au topit acolo.

Dar şi această ipoteză este şubredă, căci depozite se află numai pe un
versant al văii, şi oricum, valea continuă a fi glacială, după forma ei,
şi mai aval.

În anul 1968, peruanul Daniel Ruzo, făcând excursia de documentare în
munţii Bucegi, şi plecând de la Vârful Omul pe traseul turistic marcat
cu bandă albastră, care se desfăşoară pe malul stâng al Obârşiei
Ialomiţei, înainte de a ajunge la cascada Obârşiei, a remarcat pe malul
celălalt, această stâncă care nu prezenta ceva deosebit, în comparaţie
cu ce văzuse el până atunci, decât sculptura unui eventual cap bărbătesc
văzut din faţă, la care se distingeau ochii şi nasul.

Daniel Ruzo avea o mare experinţă de teren în astfel de situaţii, în
afară de faptul că poseda calităţii de pecepţii extrasenzoriale
dezvoltate în mai multe şcoli de parapsihologie. A zăbovit mai mult în
acest loc, şi din fotografiile făcute atunci, rezultă că şi inginer Doru
Todericiu (ulterior devenit Pierre Carnac) şi inginer Ionescu Vasile
din Sinaia, şi doamna Todericiu, care toţi îl însoţeau acolo, au admirat
stânca în formă de promontoriu şi fragmentele de piatră răspândite
strict în jurul ei, fără ca acestea să ajungă măcar la marginea văii.

Pe de altă parte, în anul 2000, arh. Silvia Păun, publicând cartea
“Absida altarului”, reproduce trei fotografii de cea mai bună calitate a
stâncii denumită de ciobani Biserica Trăznită, fotografii făcute de
Maia Pârvulescu. Autoarea consideră că stânca, absidată (curbată) spre
sud, are cavităţi subterane care aşteaptă a fi investigate, bazându-se
pe declaraţiile unor cunoscuţi care, dormind sus pe stâncă, au fost
urmăriţi mai multe zile de memoria zgomotelor, ca produse de o apă
curgătoare, pe care le auziseră toată noaptea ca venind din interiorul
masivului pietros.

Faţă de aceste observaţii şi de faptul că atât Daniel Ruzo, cât şi
Vasile Lovinescu au considerat, pe raţionamente sau feelinguri diferite,
că în zona Vârful Omul ar putea fi cavităţi şi culoare subterane de
ordinul kilometrilor, ar fi de luat în seamă şi o ipoteză, după care,
sfărâmăturile de roci de la Biserica Trăznită ar reprezenta produsele
rezultate de la excavarea unui asemenea culoar (galerie, cavitate).

Imperiul subteran bănuit de Ruzo şi Lovinescu ar presupune o reţea
complicată de galerii care ar trebui să aibă numeroase puncte de acces.

Se poate admite ipoteza noastră, că figurile văzute probabil de Ruzo
(căci în fotografiile din cartea menţionată, scrisă de Silvia Păun, s-ar
mai putea distinge şi altele) marchează tocmai verticala pe care se
află la adâncime de circa doisprezece metri, o gură de intrare (ieşire) a
acestei reţele subterane. Gura este acoperită tocmai de materialele
sfărâmate rezultate de la execuţie. Vechimea lucrării (ca şi adâncimea
de doisprezece metri) am stabilit-o prin mijloace radiestezice, la
patruzeci şi opt de mii de ani. Accesul în galerie s-ar putea face şi
printr-un puţ vertical aflat pe platforma stâncii, care este ciudat de
aplatizată.

Urmează ca, tot prin metode neconvenţionale, să se verifice şi de
alcineva această ipoteză, lăsând la latitudinea generaţiilor viitoare de
a o transpune în teren, dacă ea ar rezulta ca viabilă.

Existenţa unei guri de intrare în subteran la Biserica Trăznită se pare
că era cel puţin bănuită de inginerul Vasile Ionescu care fusese luat în
echipa Ruzo tocmai în calitate de mare cunoscător al Bucegilor. Daniel
Ruzo întrebase dacă se ştie ceva despre Bucegiul subteran şi Vasile
Ionescu tocmai de aceea îl dusese la Biserica Trăznită unde au zăbovit
mai mult şi s-au fotografiat. Din păcate, arhiva fotografică a revistei
Cutezătorii a dispărut, ea incluzând filmele făcute de domnul Grigore
Prepeliţă, fotograful expediţiei. Din fericire, am copiat în anul 1975
două clişee la Biserica Trăznită din aceste filme, la un format minim de
6×6 cm. (din motive economice), care pot fi prezentate acum mărite, cu
pierderile de calitate inerente.

Mergând pe această idee, consider că este cazul de a fi prezentate
câteva peşteri existente în Bucegi, care ar putea foarte bine să fie
guri, bineînţeles astăzi astupate, de comunicare cu exteriorul a unor
spaţii subterane izolate sau legate între ele prin culoare.

Vor începe cu un obiectiv în acest sens, cel mai apropiat de Vârful Omul:

Peştera I din Bucşoiu – numită şi peştera de pe Valea Pietrelor, se află
pe versantul vestic al muntelui Bucşoiu, al cărui vârf are o cotă
apropiată de cea a Omului, adică 2492 metri. Peştera are două intrări
foarte apropiate, din care cea superioară se află la cota 2352 metri,
adică la 140 metri sub înălţimea la care se află Vârful Bucşoiu.

Peşterii I s-a găsit până în prezent o lungime de 373 de metri,
prezentând o denivelare de plus 56 de metri, ceea ce o aduce la cota
2406 metri, adică la cea mai mare înălţime la care se află o peşteră
activă în România. Pe deasupra, este cea mai rece peşteră fără gheaţă
din munţii noştri, înregistrându-se temperatura de 0o în luna iulie.

Peştera a fost descoperită de Emilian Cristea care a exploatat-o prima
dată în anul 1967, împreună cu geograful Vasile Sencu. Cunoaşterea ei
mai amănunţită, respectiv cartarea ei, s-a făcut prin nouă deplasări în
intervalul de cinci ani cuprins între anii 1981 şi 1986 de o echipă de
zece speologi şi alpinişti conduşi de Ică Giurgiu.

Pereţii peşterii sunt uscaţi, cu excepţia zonei terminale, unde sunt uzi
şi în plus apar două cascade, una de cinci metri şi alta 11 metri
înălţime.

Galeria principală a peşterii, care are de altfel câteva ramificaţii,
are o înălţime medie de 2 metri, dar pe anumite porţiuni ajunge la 5
metri.

Trecând peste faptul că este foarte rece, peştera putea fi un adăpost temporar.

Cercetări serioase făcute cu ajutorul radiesteziei, ar putea constata că
galeria principală de 373 de metri şi cele secundare necartate ar putea
constitui anticamera unor galerii care să ducă la o cavitate de mare
amploare şi la adâncime mai mare.

Peştera Rătei se află cel mai departe de Vârful Omul şi este amplasată
în masivul Lespezi care constituie capătul sudic al crestei de vest care
delimitează platforma Bucegilor, creastă începută la nord cu masivul
Doamnele, urmat apoi de masivele Bătrâna, Strungile, Tătaru, Deleanu şi
Lucăcilă.

Masivul terminal Lespezi este bine delimitat de Ialomiţa şi de afluentul
ei de dreapta Brăteiul, care, mai spre izvoare, se numeşte doar
Răteiul. Vârful acestui masiv poartă acelaşi nume, Lespezi, şi are cota
1685. Gura peşterii este, evident, pe malul stâng şi are pragul gurii la
cota 1080 m.

În timpurile noastre, peştera a fost descoperită în anul 1904 de
Alexandru Oprescu, dar cel care a studiat-o cu interes a fost mai
târziu, geologul Dan Patrulius. Peştera a fost cercetată de cercul
speologic “Focul Viu”, ajungându-se prin însumarea galeriilor
polietajate la o lungime totală de 5160 metri.

Amănunte referitoare la peşteră pot fi găsite în lucrarea “Geologia
Masivului Bucegi” scrisă de Dan Patrulius şi în arhiva cercului
speologic. Peştera Rătei este activă, având o reţea hidrografică
complexă, cum de altfel, este şi întreaga ei configuraţie, cu galerii
meandrate, hornuri şi stalactite şi stalagmite roşii. Dintre denumirile
care s-au încetăţenit este de reţinut cea de “Galeria cu Gururi” pe a
cărei podea apar nişte ornamente denumite “ziduri chinezeşti”.

Din punct de vedere turistic, Peştera Rătei, de altfel greu de vizitat,
prezintă ceva cu totul deosebit prin complexitatea şi frumuseţea ei.

Ceea ce prezintă un interes mai mare este remarca geologului Dan
Patrulius, după care sistemul subteran al Peşterei Rătei ar putea fi
foarte mare. Plecând de la această sugestie, cercetători geologi
radiestezişti sau dublaţi de radiestezişti puri trebuie să stabilească
dacă fundul galeriilor nu este fals şi dacă lungimea acestora, sau a
uneia din ele, să fie mult mai lungă pe sub întreaga ramă vestică a
platoului Bucegi, chiar până la peştera Ialomiţei. Acest tunel ar putea
face parte dintr-un vast imperiu subteran realizat de reprezentanţii
unei civilizaţii extraterestre în timpuri de mult uitate. Peştera Brătei
ar putea să fie gura cea mai sudică a acestui imperiu.

Printre primele descrieri de peşteri în Bucegi, figurează cele făcute de
Mihai Haret în anul 1924 în lucrarea “Peştera Ialomiţei şi Casa
Peştera”.

Este vorba de Peştera Pustnicului, o nişă aflată în peretele vertical în
care este săpată Peştera Ialomiţei şi aflată în imediata apropiere a
intrării acesteia.

Mai în aval, în dreptul Cheilor Tătarului, Mihai Haret semnalează
Peştera Ursului care are o sută de metri şi este implantată în Colţul
Tătarului, adică pe malul drept al Ialomiţei.

A doua peşteră semnalată de Mihai Haret, tot în Cheile Tătarului, avea două sute de metri lungime, dar intrarea nu se vedea.

Peştera Mică din Cheile Tătarului se află pe versantul stâng al Văii
Tătarului, afluent de dreapta al Ialomiţei, la sud de Cabana Padina.
Peştera se află la cota 1548 de metri şi are lungimea totală de 125 de
metri. Ea are două intrări: prima cu o înălţime de 3 metri şi a doua
colmatată, şi două încăperi în care s-au găsit urme de Ursus spaeleus şi
o piesă de silex din paleoliticul superior.

Peştera Ursului din Cheile Tătarului, în apropiere de cea anterioară, se
află la aceeaşi altitudine, dar are numai o sută de metri lungime şi o
singură intrare de 1.60 metri înălţime. Peştera a fost descoperită în
anul 1912, dar ulterior intrarea s-a colmatat integral până în anul
1957, când a fost curăţată cu ocazia studiilor de teren hidroenergetice.
Şi aici, ca şi în Peştera Mică, s-au făcut sondaje care au evidenţiat
urme de locuire a omului şi resturi osoase de Ursus Spaeleus.

Peşterile prezentate până acum delimitează întreg platoul Bucegilor, de
la Nord la Sud, începând de la Vârful Omul, ceea ce admite posibilitatea
unei reţele subterane pe sub tot acest platou.

În această concepţie maximală, menţionarea şi a altor peşteri n-ar mai
prezenta interes în stadiul acesta de lansare a ipotezei. Este de bun
simţ a sesiza importanţa magistrală a Peşterii Ialomiţei (şi nu
fantezist, cum i se spune Ialomicioara) în angrenajul ipotezei
subterane. Dar a vorbi în trecere despre un subiect atât de fastuos nu
este posibil, căci el nu poate fi tratat decât separat. Totuşi, în
trecăt, se poate arăta că Peştera Ialomiţei a fost cercetată de dl.
Grigore Albu zis Graal din Bucureşti care, pe desenele parietale şi
inciziile descoperite, a ajuns la concluzia că ele sunt din anul 5041
î.H. şi că strămoşii noştri care le-au făcut existau în anul 11393 î.H.

Ideile şi informaţiile prezentate pot constitui o incitare a spiritelor
neconvenţionale pentru începerea unor demersuri individuale sau
colective, pentru precizarea sau completarea lor.

Dan Corneliu Brăneanu
piatza.net

Lun	Mar	Mier	Joi	Vin	Sam	Dum
				1	2	3
4	5	6	7	8	9	10
11	12	13	14	15	16	17
18	19	20	21	22	23	24
25	26	27	28	29	30