Tricolorul îl avem de la daci? O nouă ipoteză

[wow]Tricolorul îl avem de la daci? O nouă ipoteză[/wow]





Postat de addaci in Dezvăluiri | 7 comentarii







Jun 10, 2012




209ShareCăutând
în izvoarele antice informaţiile despre daco-geţi, strămoşii poporului
român, ajungem uşor la mitologie. Istoricul Herodot, care explică
descendenţa mitologică a acestui popor, furnizează cele mai vechi şi
interesante ştiri despre istoria, moravurile şi religia lui. Dacii se
credeau nemuritori şi se socoteau urmaşii fiilor lui Hercule.

Geograful Strabon constata că numele străvechi al dacilor, care se
pierdea în negura vremurilor, era DAI sau DAV, adică lup, sau ,,cei care
se aseamănă cu lupii”. Astfel, întreaga simbolistică pe care dacii au
impus-o antichităţii a fost înţeleasă de contemporanii lor sub ,,semnul”
lupului ce a întruchipat fidel o conştiinţă de neam străvechi şi
războinic.



Stindardul dacilor (,,balaurul zburător”) a devenit însemn militar roman



Dacii, cel puţin aşa cum îi cunoaştem din luptele cu romanii,
dispuneau de o armată puternică, condusă cu mare autoritate,
disciplinată şi temeinic organizată, formată, in marea ei majoritate,
din trupe de călăreţi precum şi din pedestraşi. Armele folosite erau, în
general, cele rezultate din inovaţiile tehnicii armamentului acelor
vremuri.

Ca războinici, dacii au fost apreciaţi mai ales pentru iscusinţa cu
care mânuiau în luptă cuţitul încovoiat – sica, – arma specifică, cu
care au intrat în nemurire. Informaţiile referitoare la organizarea
tactică a armatei dacice sunt foarte puţine. Basoreliefurile dăltuite pe
,,Columna lui Traian” demonstrează, evident, cât erau de preţuite
simbolurile şi insemnele militare de către strămoşii poporului român.

Între acestea lupul, care a primit o semnificaţie cu totul
excepţională, întruchipând însăşi obârşia totemică a neamului
geto-dacic, aflat sub protecţia unei divinităţi proprii, imprima
luptătorilor credinţa în victorie şi în nemurire.

Zamolxis, zeul acestui popor, zeul cerului şi al nemuririi, al cărui
chip era veşnic învăluit în nori într-un permanent mister, îşi ascundea
înfăţişarea în tot ceea ce era legat de cultul şi numele său. Potrivit
unei reguli magice, prin care se reprezenta principiul divinităţii,
dacii au adus divinitatea alături de ei, sub forma unui ,,balaur
zburător”, căruia i-au pus un cap de lup.

Astfel, legătura simbolică între daci, ca popor războinic, şi
protectorul lor, era întruchipată de stindard, reprezentat prin acest
balaur zburător cu cap de lup. Istoricii au încercat să-l descrie,
comparându-l cu însemnul militar al sciţilor (dracones – descris de
către Ammianus Marcellinus) cu care dacii au venit în contact şi au
convieţuit mai multe veacuri.

Pe această bază s-a apreciat că trupul ,,balaurului” era confecţionat
din stofă colorată, din lemn ori metal. Istoricul român A.D. Xenopol îl
descria astfel: ,,…capul acestuia era de bronz sau argint şi figura pe
acel al unui lup cu gura căscată, în care se vedeau dinţii şi limba.
Corpul balaurului era încovoiat, luând chipul unui şarpe în mişcare“.

Steagul cu balaur – dragonul – alături de cultul cerului şi
,,cavalerii gemeni” purtători de dragon (draco) reprezintă un simbol
vexilologic caracteristic întregului neam tracic. Considerat de unii
istorici drept un simbol heraldic oriental, dragonul, alături de cuţitul
încovoiat (sica), sintetizează imaginea alegorică a acestui mare neam,
care s-a născut şi afirmat ,,sub semnul lupului”.

Acest steag, la fel de vechi ca neamul tracilor, i-a însoţit
permanent în luptă pe luptătorii băştinaşi de la Carpaţi, Dunăre şi
Mare. El a produs o puternică impresie asupra tuturor popoarelor cu care
adepţii lui Zamolxis au intrat în relaţii de prietenie sau de duşmănie.

Este însă cert că acest insemn heraldic a fost preluat oficial de
către romani în urma cuceririi Daciei şi a dislocării, în afara
hotarelor acesteia, a unui mare număr de daci ,,foarte potriviţi pentru
război, împreună cu armele lor”. Cetăţenii Romei antice l-au cunoscut
mai întâi între trofeele care l-au însoţit pe împăratul Traian la
întoarcerea de pe câmpurile de luptă de la Dunăre şi din Carpaţi.

Dragonul, sinonimul şarpelui, având ca atribute orgoliul şi forţa,
le-a impus teamă şi respect. Columna lui Traian l-a făcut nemuritor.
Imaginea pe care dacii au lăsat-o romanilor în luptă, cu dragonul
desfăşurat, însoţind trupele de cavalerie care şarjau, a fost încrustată
şi a trebuit să dăinuie peste veacuri, pentru veşnica aducere-aminte
despre cei ce au avut curajul să înfrunte cea mai puternică forţă a
timpului.

Dacii au fost imortalizaţi nedespărţiţi de steag, într-un simbol ce
atestă statornica lor hotărâre de a învinge sau de a deveni nemuritori,
prin înălţarea sufletului lor la ceruri, la acelaşi Zamolxis,
protectorul lor. Începând chiar cu împăratul Traian, romanii au recrutat
pentru nevoile Imperiului unităţi auxiliare formate în exclusivitate
din daci.

Dacia a fost supusă sistemului recrutării, întocmai ca celelalte
provincii romane, fiind recrutaţi, deopotrivă, daci pentru unităţile
auxiliare regulate (cohortas, allae), ca şi pentru corpurile auxiliare
(nummeri). Recrutarea a reprezentat măsura de caracter militar şi
politic cu finalitate practică evidentă, prin care Roma a perceput
,,tributul de sânge” acestui popor ,,barbar”, a cărui supunere a
necesitat mari cheltuieli materiale şi sacrificii umane. Înţelegându-i
utilitatea, romanii l-au preluat şi l-au folosit ca stindard, dându-i
posibilitatea să devină unul dintre ,,steagurile care au făcut istorie“.

Trupele recrutate din rândul dacilor, dislocate în diferite părţi ale
Imperiului roman au păstrat şi în continuare acest sistem heraldic,
prin care şi-au păstrat individualitatea. De la Roma, unde a fost adus
de către dacii intraţi în slujba Imperiului, steagul cu balaur zburător
(dragonul) ,,s-a răspândit rapid în tot Imperiul roman”.

În secolele II şi III e.n., numărul trupelor recrutate în
exclusivitate din daci (între 9 şi 11) a situat Dacia pe locul al
treilea în rândul provinciilor romane care au dat acest ,,tribut de
sânge”, alături de Belgica (12), Siria (13) şi Africa (9). Elementul
militar dacic atestat documentar în Imperiul roman în cursul acestor
două secole constituie un argument preţios despre existenţa şi
importanţa demografică şi social-economică a populaţiei băştinaşe
dacice, care a fost supusă, dar nu distrusă.

Inscripţiile descoperite pe pământul Italiei indică o prezenţă
numeroasă a dacilor chiar în trupele staţionate în capitala Imperiului
roman, ocupând diferite trepte în ierarhia militară: equites singulares,
pretorieni, soldaţi (născuţi în Dacia). La Cesena este atestat
documentar o ,,Cohors Dacorum”, iar la Falerii o inscripţie aminteşte pe
C. Nummius Verus ,,Dacorum, praefectus Thracum, tribunus legiones I
Italicae”.

Alături de militari, pe pământul Italiei au fost prezenţi mici
funcţionari, negustori şi chiar preoţi, însoţiţi aproape întotdeauna cu
atributul ,,Dacus” sau ,,natus in provincia Dacia”. Mulţi dintre dacii
recrutaţi pentru aceste trupe au devenit cetăţeni romani chiar pe
pământul Italiei, aducând cu ei o parte din spiritul neamului din
Carpaţi, de la Dunăre şi Mare. Elementele de simbolistică i-au însoţit
şi aici pe militarii daci şi familiile lor. Pe cel puţin patru din
monumentele funerare ale acelor equites singulares din Roma se afla
scena ,,cavalerului-erou trac“.

Alături de sica, arma de care dacii erau veşnic nedespărţiţi,
unităţile formate din daci au adus pe pământul Italiei şi steagul cu
balaur zburător – dragonul. Cel puţin în primele decenii, acesta a fost
preluat cu întregul său simbolism şi pecetluit cu ,,sigiliul” Romei,
care l-a admis în panteonul său vexilologic. Recunoaşterea lui de către
romani între stindardele unităţilor puternicei lor armate a avut la bază
raţiuni practice, izvorâte din diplomaţia cu care Imperiul trata
popoarele învinse şi supuse.

Dragonul
i-a însoţit pe dacii deveniţi militari în armatele romane şi la
hotarele de răsărit ale Imperiului, unde perşii, adversari de temut ai
romanilor, i-au întâlnit adesea în încleştări dramatice. În vremea
împăratului Traian, Alla I Ulpia Dacorum a fost recrutată şi trimisă în
Cappadocia, iar o diplomă militară din anul 157 menţionează între
trupele romane din Siria Cohors I Ulpia Dacorum.

Aceste trupe au luptat sub stindardul specific neamului lor, admis şi
aprobat ca steag al unităţilor de cavalerie şi s-au instruit conform
elementelor de tactică şi strategie militară pe care le moşteniseră pe
plaiurile carpato-danubiano-pontice.

Între militarii daci din Siria era şi un Aurel Iulio Draco.
Cognomenul Draco (dragon), putea să fie un nume dacic foarte vechi, dar
în acelaşi timp putea să semnifice un stegar, un purtător de dragon.
Limba latină a moştenit, probabil, acest cuvânt din limba dacică sub
forma draconarius, care semnifică port-drapel.



Guvernatorul Arian confirmă că ,,dragonul” dacic era colorat



Structura cromatică a dragonului a fost reliefată chiar în acele
vremuri îndepărtate, dar istoricii i-au dat prea puţină importanţă,
deoarece informaţia a fost lapidară, trecând aproape neobservată.
Constatarea faptului că dragonul era colorat a fost făcută chiar de
către autorităţi militare romane, care i-au dat importanţa cuvenită în
organizarea trupelor pe care le comandau.

Sunt extrem de preţioase, în acest sens, observaţiile făcute de către
Arian, numit în vremea împăratului Hadrianus (117-138) guvernator al
Cappadociei. Acesta i-a cunoscut, desigur, pe dacii din Alla I Ulpia
Dacorum, adusă aici în vremea împăratului Traian şi a rămas impresionat
de modul în care se instruiau, de dârzenia cu care mânuiau armamentul
precum şi de disciplina de care dădeau dovadă în timpul exerciţiilor
militare.

În lucrarea Arta tacticii, acesta aduce informaţii deosebit de
importante referitoare la tactica de luptă folosită în timpul atacului,
instruirea în limba proprie, precum şi despre insemnele militare
proprii, folosite pe câmpul de luptă. Guvernatorul Cappadociei a fost
impresionat, în primul rând, de inovaţiile tactice pe care dacii, sub
influenţa sciţilor, le-au introdus în rândul cavaleriei romane, în
special ,,rânduiala pentru luptă a cavaleriei în unghi”. Este deosebit
de important de reţinut că dacii se instruiau în limba dacică (getică,
n.n.), admisă de romani ca o recunoaştere a importanţei elementului
militar dacic la hotarele de răsărit ale Imperiului roman.

În acest sens, Arian afirmă că ,,…ostaşii învaţă strigătele de luptă
strămoşeşti ale fiecărui neam (subl n.), strigătele celtice pentru
celţi, cele getice pentru geţi (subl.n.) şi cele retice pentru reţi”.
Amintind insemnele militare ale diferitelor trupe etnice care alcătuiau
cavaleria romană, Arian s-a oprit în mod deosebit asupra steagului cu
balaur. ,,Călăreţii romani – afirma acesta – înaintează având diferite
insigne, nu numai romane dar şi scitice, pentru ca incursiunile lor să
aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare.

Insignele scitice le alcătuiesc nişte balauri (subl. n.) de mărime
proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din
bucăţi de pânză de diferite culori, cusute laolaltă (subl. n.). Balaurii
aceştia au capul şi întregul trup până la coadă ca al şerpilor.
Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cât
mai înspăimântător.

Când caii stau pe loc nu poţi vedea nimic mai mult decât bucăţi de
pânză de diferite culori care atârnă în jos. Când însă caii pornesc,
aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele
şi şuierând din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate
cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere ochilor, dar folosesc
chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvală şi pentru ca
rândurile călăreţilor să nu se încurce”.

Această primă descriere mai detaliată a ,,balaurului” – stindardul
geto­dacilor, admis între ,,insignele” armatelor romane, ne oferă
imaginea primordială a acestui stindard, înainte de a fi receptat
modificările de formă pe care le-a suferit prin răspândirea sa în tot
Imperiul roman. Aşadar, înfăţişarea lui era diferită de imaginile pe
care le-am cunoscut până acum din basoreliefurile sculptate pe diferite
monumente romane care l-au imortalizat şi l-au păstrat până în zilele
noastre.

Balaurul era confecţionat din bucăţi de pânză din diferite culori,
ale căror semnificaţii trebuie căutate în credinţele şi religia
strămoşilor noştri. Folosirea de către ,,trupele romane” a acestor
insigne ,,scitice” alături de cele romane ne conduce la concluzia că
,,balaurul” era structurat cromatic în funcţie de ,,neamul” care
compunea aceste trupe.

Deosebirea dintre trupele formate din daci şi alte trupe care purtau
aceleaşi ,,insigne scitice” nu era posibilă, pe timpul atacului, decât
prin existenţa unor culori specifice fiecărui neam intrat în slujba
Romei. Acestea permiteau comandanţilor să organizeze atacul în formaţii
disciplinate, evitându-se dezordinea în dispunerea şi deplasarea
trupelor de călăreţi.

Diferenţa cromatică dintre ,,balauri” permitea călăreţilor daci să
urmeze cu uşurinţă stegarul (,,draconarius”) dac, al cărui ,,balaur”
avea culorile proprii dacilor. Din păcate, guvernatorul Arian a omis să
ne spună care erau acele ,,diferite culori” ale ,,balaurului” şi, mai
ales, prin ce se deosebeau dacii din Alla I Ulpia Dacorum sau cei din
Cohors I Ulpia Dacorum de celelalte trupe formate din alte ,,neamuri”.

Steagul cu ,,balaur” (dragonul) s-a impus ca insemn militar şi în
cadrul trupelor romane din alte provincii ale Imperiului. El a fost dus
de către aceleaşi trupe formate din daci, intrate în slujba Romei. În
secolele II şi III e.n., în Pannonia, alături de militari, documentele
menţionează şi alte categorii sociale de daci, dintre care, foarte
mulţi, au adoptat nume romane.

Trupele respective, între care se cunosc Alla Prima Flaviae
Getulorum, Cohors II Augusta Dacorum (,,pia fidelia milliaria equitata”)
şi Cohors II Aurelia Dacorum, au conservat şi aici tactica de luptă
specifică precum şi insemnele militare proprii. Cetatea Aquincum
(viitoarea Buda Veche, n.n.) a moştenit în stema sa culorile roşu,
galben şi albastru, despre care cărturarul german J.F. Neigebaur afirma
că sunt ,,o moştenire de pe timpul Daciei Traiane”, iar George Bariţiu
le considera ,,rămase moştenire de la Imperiul roman”.

Conform ştiinţei heraldice, care se ocupă cu stabilirea principiilor
teoretice pentru compunerea unei steme, precum şi cu descrierea,
cercetarea şi interpretarea acesteia, cele trei culori au următoarea
semnificaţie: roşu este simbolul măririi, al bravurii, îndrăznelii şi
generozităţii, simbolizând, de asemenea, sângele vărsat în lupte,
puterea de viaţă şi energia strămoşească, galben (sau aur) este simbolul
măririi, al forţei, bogăţiei şi purităţii, reprezentând, îndeosebi
holdele aurii de grâu din timpul verii, iar albastru (sau azur)
reprezintă aerul, cel mai nobil element după foc, şi simbolizează
blândeţea, frumuseţea, nobleţea şi buna credinţă.

Este important de reţinut că cele ,,trei culori” reprezintă o
,,moştenire” veche, iar originea lor, considerăm că trebuie căutată în
culorile stindardului ,,cu balaur” dus de daci în Pannonia şi preluat de
romani între insemnele militare ale Imperiului. Unităţile romane din
Pannonia i-au supravegheat îndeaproape şi pe dacii liberi de la vest de
munţii Meseşului, precum şi pe sarmaţii iazygi din Câmpia Tisei.

În vremea împăratului Antonius Pius (138-161), dacii liberi din
,,Regio Transivallum” (,,Silvania”, ţinutul împădurit de la vest de
munţii Meseşului, până în mlaştinile Tisei, n.n.), precum şi sarmaţii
iazygi din Câmpia Tisei au avut în fruntea lor un prefect, pe Caius
Clodius, impus de romani, probabil dintre dacii care serveau ca militari
în armatele Imperiului.

În confruntarea pe care au avut-o cu trupele romane din Pannonia,
aceste ,,neamuri barbare” au folosit ca stindard ,,balaurul zburător”.
În anul 175, împăratul Marcus Aurelius (161-180) i-a înfrânt pe sarmaţii
iazygi (uniţi cu dacii liberi) şi le-a luat multe trofee, între care şi
numeroşi ,,balauri”.

Aceste trofee au fost arătate de către trupele romane care au defilat
la Roma cu ocazia celebrării triumfului asupra ,,barbarilor”.
Evenimentul este demn de reţinut, întrucât probează că, după aproape un
secol de la cucerirea unei părţi din Dacia de către romani, dacii rămaşi
în afara Imperiului roman foloseau drept stindard acelaşi ,,balaur
zburător”, structurat cromatic, cu siguranţă, în culorile pe care le
moşteniseră din vechime.

Fondul etnic al Pannoniei a fost revitalizat prin daci chiar după
retragerea stăpânirii din Dacia. În anul 296, împăratul Diocleţian i-a
înfrânt pe carpi şi a strămutat o parte din ei în această provincie.
Folosiţi apoi ca militari în armatele romane, carpii au putut să
conserve insemnele militare şi armele străvechi, conform aceloraşi
considerente constatate la hotarul de răsărit al Imperiului roman. Unul
din prefecţii capitalei Imperiului din secolul IV, Maximinus, se trăgea
din urmaşii dacilor (carpi) strămutaţi de împăratul Diocleţian în
Pannonia.



Militarii daci au răspândit ,,dragonul” până în Britania



Steagul cu ,,balaur zburător” a fost purtat, desigur, şi de către
trupele formate din daci în alte părţi ale Imperiului roman: Cohors III
Dacorum (în Macedonia), Vexillatio dacorum parthica (în Mesopotamia) şi
Cohors I Aelia Dacorum (în Britania). Pentru tenacitatea cu care dacii,
deveniţi militari romani, au păstrat insemnele şi armele specifice
neamului lor este elocventă ,,amprenta” lăsată de Cohors I Aelia
Dacorum, recrutată în timpul împăratului Hadrianus (117-138) şi trimisă
tocmai în extremitatea nord-vestică a Imperiului, în Britania.

Această cohortă a avut misiunea, alături de alte trupe, să apere
limes-ul lung de 120 km. construit în vremea împăratului Hadrianus
pentru a stăvili repetatele atacuri ale picţilor şi scoţilor. Este
important de reţinut că această cohortă, formată din 1000 de daci
(milliaria) a staţionat în Britania două secole, avându-şi reşedinţa în
castrul de la Amboglana (Camboglana).

Acestor daci, romanii le-au luat ,,tributul de sânge” pe pământul
Britaniei, în extremitatea nord-vestică a lumii romane. O diplomă
militară din anul 145 atestă că dacii din aceasta cohortă, deveniţi
cetăţeni romani, au fost lăsaţi la vatră şi împământeniţi pe pământurile
Britaniei. Acest tărâm, cucerit cândva de către Iulius Caesar,
adversarul declarat al regelui Burebista, era apărat acum şi de dacii pe
care augustul împărat s-a pregătit cu ardoare să-i supună.

Dacii din această cohortă erau conştienţi de originea lor etnică.
Unii păstrau nume străvechi, ca Dada sau Dacibalus, iar alţii adoptaseră
nume romane, ca Acadinus (originar din Ulpia Traiana, capitala Daciei
romane) sau Iulius Piu(…)tinus (,,cives Dacus”). Comandanţii, între care
A.Geta Irelsaurnes, Iulius Saturninus sau Claudius Menander, erau, de
asemenea daci, care adoptaseră nume romane. Dacii din această trupă au
păstrat armamentul tradiţional (sica), pe care acum l-au pus în slujba
Romei.

Claudius
Menender a ordonat să se sculpteze pe piatra pusă de el un cuţit
încovoiat, arma străveche a dacilor, dovadă a conservării tradiţiilor de
luptă dacice, pe care romanii au ştiut să le preia şi să le folosească
pentru apărarea Imperiului. Cuţitul încovoiat nu mai reprezenta simbolul
înfrângerii Daciei, ci devenise o ,,armă romană”, căreia dacii îi
readuseră strălucirea de odinioară.

Alături de această armă tradiţională, este posibil ca pe meterezele
fortăreţei de la Amboglana să fi fost arborat şi stindardul cu ,,balaur
zburător”, ca în celelalte provincii romane unde dacii au intrat în
slujba Imperiului roman. Prezenţa dragonului în Britania, pe care picţii
şi scoţii l-au văzut, desigur, în fruntea acestor trupe, era logică din
moment ce ,,Roma admitea oficial în panteonul său vexilologic ideile
totemice ale trupelor barbare care serveau în armata romană”.

În acest context, consi­derăm că dragonul, moştenit şi păstrat secole
de-a rândul pe pământul Britaniei şi adoptat mai târziu ca un insemn
militar propriu de către celţi, gali şi englezi, reprezintă o părticică
din tezaurul spiritual dacic, lăsată moştenire atât de departe de
plaiurile carpatine.

Dacii, deveniţi cetăţeni romani pe pământul Britaniei (în timp ce
britonii, supuşi aceluiaşi sistem de recrutare, au devenit cetăţeni
romani pe pământul Daciei), s-au aşezat, de regulă, în jurul castrului
de la Amboglana sau în celelalte ţinuturi stăpânite de romani.

Copiii lor, educaţi în spirit militar, au intrat, la rândul lor, în
armată, continuând serviciul militar al tatălui, iar ,,sudul Britaniei –
după cum afirma André Maurois – fu repede presărat cu căsuţe romane”.
Ocupaţia romană s-a limitat numai la Anglia şi Ţara Galilor de astăzi,
dar influenţa latinităţii a fost mai puternică în sud­-estul Angliei,
între britonii latinizaţi, în mijlocul cărora s-au aşezat şi dacii ca
cetăţeni romani. Din aceste vremuri s-a păstrat în Ţara Galilor dragonul
– ,,balaurul zburător” al dacilor, ca insemn de război pentru populaţia
din sud-estul Angliei, considerat de istorici ca o ,,relicvă a
dominaţiei romane”.

Convieţuind sub administrarea romană, dacii şi coloniştii aduşi ,,ex
toto orbe romano”, au creat o nouă civilizaţie, în timp ce soarele,
cândva adorat, continua să răsară peste o lume măcinată de contradicţii
şi frământări. Romanii au luat ,,tributul de sânge” acestui popor învins
dar nu distrus, chiar pe propriul său pământ. Mulţi tineri daci au fost
înrolaţi în armatele romane pe teritoriul Daciei sau al Moesiei
Inferior sau Superior.

Sunt cunoscute, în acest sens, Cohors Gemina Dacorum Gordiana cu
garnizoana la Civitas Montanensium (azi Mihailovgrad, în Bulgaria),
trupe alcătuite din pedestraşi daci la Cumidava (Râşnov), Drobeta,
Praetorium (pe malul Oltului, la sud de Turnu Roşu), precum şi trupele
de cavalerie care acţionau pe valea Oltului în vederea supravegherii
drumului şi a staţiilor poştale importante (,,numerus burgariorum et
veredariorum Daciae Inferioris”).

Steagul cu ,,balaur” s-a păstrat deci, chiar pe pământul Daciei şi
Moesiei, devenite provincii romane, iar spiritul dacic a renăscut prin
vitejia cu care dacii intraţi în slujba Romei au ştiut să-i dea o nouă
strălucire. Unul dintre aceştia, Regalianus, coborâtor ,,după cât se
spune din Decebal”, a fost proclamat, pentru scurt timp (în anul 263) –
împărat de către moesi.

Un
alt dac, Galerius, devenit împărat roman (293-311), a rămas în
amintirea urmaşilor şi prin faptul că a imortalizat ,,balaurul”
(dragonul) pe Arcul de triumf de la Salonic, ridicat în anul 304, în
urma victoriei din anul 297 asupra perşilor. Personalitate puternică şi
tenace, Galerius a păstrat întreaga robusteţe şi virtute a vechilor
daci, cândva duşmani de temut ai romanilor.

Arcul de triumf de la Salonic l-a imortalizat pe acest ,,fiu de dac,
de balaur dacic“ – cum îl caracteriza istoricul Nicolae Iorga – în
fruntea trupelor de călăreţi care purtau stindarde dacice (,,balauri”),
urmărind duşmanul sau vorbind şi îmbărbătându-şi soldaţii, care purtau
aceleaşi stindarde.

După aproape două sute de ani de la moartea regelui Decebal, steagul
cu ,,balaur”, continua să reprezinte insemnul militar roman, preluat de
la dacii ale căror virtuţi militare au fost recunoscute. El nu mai
însoţea un popor învins, ca pe ,,Columna lui Traian”, ci însăşi persoana
împăratului celei mai mari forţe militare ale antichităţii.

Este deci lesne de înţeles răspândirea steagului cu ,,balaur”, din
Mesopotamia, trecând prin Styria şi Cappadocia, Iudeea (unde este
menţionată o cohortă a getulilor, Numidia (Africa de Nord), Italia,
Moesia Superior şi Inferior, Dacia (chiar la Sarmizegetusa, unde în
timpul lui Antonius Pius era un prefect al militarilor, Dacorum
Iassiorum) şi continuând cu Pannonia, Noricum (Alla I Dacorum), până în
îndepărtata Britanie.

Pe bună dreptate, vexilologul american Whitney Smith constata că:
,,Se pare că nu există stindard în antichitate care să fie atât de
răspândit ca dragonul. Cu numai câteva variante nesemnificative de formă
şi folosire, din antica Persie, până în Britania, acest stindard a fost
purtat în luptă mai bine de 1.000 de ani” (subl.n.).

Steagul cu ,,balaur” a revenit, când ameninţător, când paşnic între
hotarele provinciei romane Dacia, simbolizând în acele vremuri unitatea
neamului dacic. Dacii liberi, mai ales carpii şi costobocii, s-au întors
adesea, sub forma unor incursiuni adânci în ,,lumea romană” din
interiorul arcului carpatic şi chiar la sud de Dunăre, mereu ,,sub
semnul lupului”.

Ei au jucat un rol însemnat în declanşarea marii răscoale dacice din
anul 117, iar în anul 170, costobocii au pătruns, trecând peste Moesia
Inferior, până în Grecia, pentru ca din anul 238 carpii, împreună cu
goţii să deschidă seria atacurilor în Imperiul Roman, care vor dura mai
bine de 100 ani. Relaţiile dintre dacii liberi şi romani nu au fost
numai războinice, ci adesea paşnice, desfăşurate pe tărâm
politico-diplomatic şi pe plan comercial, fapt ce a contribuit la
romanizarea treptată a acestora. Procesul integrator a facilitat
conservarea şi supravieţuirea obiceiurilor, simbolurilor, precum şi
preluarea preceptelor noii credinţe în care ,,mitul nemuririi” s-a
metamorfozat în credinţa în ,,viaţa de apoi”, propovăduită de
creştinism.

Este însă important de subliniat faptul că dacii liberi au gândit
refacerea unităţii dacice sub protecţia zeului lor suprem – Zamolxis, al
cărui chip binevoitor s-a arcuit peste crestele Carpaţilor, Dunăre şi
ţărmul Mării Negre ca un curcubeu. Privind acest curcubeu, din a cărui
cromatică ieşeau în evidenţă culorile roşu, galben şi albastru, arcuite
peste o lume plină de credinţe, superstiţii şi suferinţe, dacii şi-au
întărit credinţa în nemurire. Aceasta le-a dat dacilor puterea să
înfrunte chiar pe Zamolxis, ascuns în norii uriaşi, sub forma unui
balaur ameninţător.

Furtuna a fost întotdeauna considerată ca un semn rău, iar atunci
când tuna sau fulgera, dacii, precum se ştie, aveau obiceiul de a trage
asupra ,,balaurului” cu săgeţi pentru a o determina să-şi arate chipul
adevărat. Apariţia lui Zamolxis în chip de protector era prevestită prin
săgeţile fulgerătoare ale razelor de soare sub forma curcubeului
dătător de lumină, vreme bună şi credinţă în izbândă.

Este posibil ca ,,balaurul” zburător să fi fost structurat cromatic,
în culorile vizibile ale curcubeului (roşu, galben şi albastru).
Simbolul acestui stindard a fost receptat şi de către barbarii care au
pătruns în ţinuturile dacilor liberi în timpul stăpânirii romane a unei
părţi din vechea Dacie. Neamul germanic al goţilor, care în timpul
împăratului Caracalla (211-217) coborâseră de pe ţărmurile Mării Baltice
pe acelea ale Mării Negre, după multe certuri şi rivalităţi cu dacii
liberi, au ajuns ei înşişi să se considere geţi.



Dacii, în amintirea culturii spaniole



Zamolxis, Deceneu şi eroii din mitologia dacilor au fost consideraţi,
după o lungă perioadă de convieţuire cu băştinaşii din exteriorul
arcului carpatic, ca proprii înaintaşi ai neamului gotic. Prin goţi,
,,balaurul” zburător a cutreierat încă o dată Europa şi a ajuns în
extremitatea sud-vestică a continentului, pe pământul Spaniei, sub
acelaşi ,,sigiliu”, al Romei: ,,semnul lupului (Wulfilla)”.

Cronicarii spanioli din Evul Mediu au afirmat o tradiţie dacică în
ceea ce priveşte întemeierea Spaniei, independentă de persoana
împăratului Traian, care era fiu al acestor meleaguri. Cronicarul Don
Rodrigo Jimenez de Rada considera că hispanicii erau descendenţi din
daci sau geţi, Spania fiind ,,fondată” de ,,poporul de la Dunăre”. Prin
pana acestui cronicar, Zamolxis, Burebista, Deceneu, Decebal şi ceilalţi
eroi ai istoriei şi mitologiei dacilor au intrat în istoria Spaniei.

În secolul al XV-lea, când a fost alcătuită stema regilor catolici,
alături de acvilă, leul (Leonului) şi turnul (Castiliei), au fost
introduse şi insemnele personale ale regilor: jugul şi săgeţile – vechi
simboluri ale dacilor”. Din aceste ,,insemne personale” decurgea
nobleţea şi dreptul de suzeranitate al regilor catolici, care au ţinut,
cu orice preţ, să păstreze urma descendenţei din daci sau geţi.

În acest context, este foarte posibil ca alături de goţi să fi
emigrat pe pământul Spaniei şi daci liberi, îndeosebi carpi, în urma
invaziei hunilor, după anul 375 în ţinuturile carpato-danubiano-pontice.
Alături de jug şi săgeţi, a intrat în sistemul vexilologic hispanic şi
,,balaurul” zburător cu cap de lup, considerat de acelaşi Withney Smith
un ,,insemn militar specific poporului spaniol”.

Sub numele de ,,goţi”, consideraţi adevăraţii întemeietori ai
Spaniei, s-au ascuns, probabil, şi daci liberi din exteriorul arcului
carpatic, care au impus aceste ,,insemne” poporului spaniol. Prin ele,
mitul dacilor a supravieţuit în istoriografia Occidentului, care în
procesul formării popoarelor şi statelor medievale pe ruinele Imperiului
roman au devenit insemne proprii, purtate în lupte aproape 1000 de ani.

,,Curcubeul” balaurului pe care dacii l-au purtat în luptă împotriva
sciţilor, persanilor, macedonenilor, romanilor ori a popoarelor
migratoare care au asaltat pământul vechii Dacii, şi-a extins spectrul
său peste întreaga Europă fărâmiţată în state medievale, după
destrămarea Imperiului roman. Steagul cu balaur, întâlnit în Europa
centrală, până târziu în Evul Mediu, a fost moştenit din aceste vremuri
şi transmis, odată cu cele trei culori, celor ,,10 regi” care au
stăpânit Pannonia după dispariţia hunilor pană la venirea ungurilor în
Pannonia.



Culorile ,,dragonului” au devenit culorile heraldice ale neamului românesc



,,Balaurul” zburător dacic, devenit ,,dragon” sub ,,sigiliul” Romei, a
început să fie înlocuit, ca stindard, odată cu adoptarea noii religii –
creştinismul – în Imperiul roman. Dacia, leagănul cultului cavalerilor
danubieni, a fost pierdută spre sfârşitul secolului al III-lea, iar
hotarele Imperiului au fost retrase pe linia Dunării.

Pătrunderea creştinismului şi la nord de Dunăre a metamorfozat
dragonul şi pe purtătorul acestuia, datorită imaginaţiei fecunde a
preoţilor şi creaţiilor plastice ale pietrarilor creştini. Sub
preceptele noii religii, care a pătruns ,,de jos în sus”, constituind un
factor fundamental al formării noii identităţi a locuitorilor
străvechii Dacii: românii.

În noul context, ,,balaurul” s-a transformat din punct de vedere
mistic şi religios, iar credinţele ,,păgâne” au fost absorbite şi
transformate de către creştinism într-un proces lent. Românii, ca urmaşi
ai daco-romanilor şi ai dacilor creştinaţi, au preluat din vechiul
tezaur spiritual dacic acele elemente care au venit in concordanţă cu
noua doctrină teologică şi filosofică. Complexul religios bazat pe
,,credinţa în nemurire” nu a putut fi ignorat de către numeroşii
misionari creştini care au cercetat ţinuturile nord-dunărene.

În
noile condiţii, care au intensificat procesul de creştinare a
daco-romanilor şi au favorizat pătrunderea creştinismului la dacii
liberi, dragonul a primit semnificaţia simbolică a ,,răului“, devenind
antipodul simbolului creştin – crucea. Din vremea împăratului Constantin
cel Mare (306-337), dragonul – insemnul militar pe care romanii l-au
purtat ca stindard propriu 200 de ani, a fost adus sub lancea
stindardului imperial (,,labarum”), impus de creştinism.

Tema acestei reprezentări a fost apoi preluată şi de alţi împăraţi
romani şi s-a răspândit în toată ,,lumea creştină”. Introducerea acestui
nou ,,insemn militar” s-a lovit la început de tradiţia ,,balaurului”,
care simboliza eroismul, credinţa în victorie şi în nemurire, la care
daco-romanii nu au înţeles să renunţe, continuând să-l păstreze cu noua
semnificaţie.

În ţinuturile vechii Dacii, lupta între ,,cruce” şi ,,balaur” a
semnificat, pe plan vexilologic, lupta între păgânism şi creştinism.
Pătrunzând mai întâi la oraşe, creştinismul a determinat pe mulţi
,,romani” care nu au înţeles să renunţe la credinţele ,,păgâne”, să
caute adăpostirea idolatriei lor la sate. Unii daci romanizaţi din sudul
fluviului au găsit scăparea la fraţii lor din nordul Dunării.

Cuvântul care a desemnat pe ,,omul de la ţară” – paganos – a devenit
şi pe pământul vechii Dacii, printre daco-romani, sinonim cu
,,închinător la idoli”, de unde a rezultat cuvântul păgân, adică
necredincios. O lege dată de împăratul Valentinian, în anul 368, numea
cultul vechi religia paganorum, iar înţelesul acestui cuvânt –
necredincios – a fost moştenit în toate limbile romanice.

În acest context, creştinismul nu a înlăturat fidelitatea faţă de
unele obiceiuri şi simboluri străvechi. Limba latină şi modul de gândire
roman s-au plecat legilor pământului vechii Dacii, ca în Galia şi
Spania, iar noua religie a fost adaptată realităţilor socio-politice şi
condiţiilor de viaţă ale dacilor creştinaţi. Odată cu generalizarea
acestor procese socio-spirituale, spre sfârşitul secolului al IV-lea,
,,balaurul”, ca stindard, a împărtăşit aceeaşi soartă ca în întreaga
lume creştină.

Vechile stindarde ostăşeşti, precum a fost şi steagul cu ,,balaur”,
au fost depuse în biserici şi folosite în alaiuri religioase. Atunci,
probabil, dragonul (balaurul) a coborât la picioarele Sfântului
Gheorghe, simbolizând victoria credinţei creştine asupra vechilor
,,superstiţii”, la care dacii au ţinut cu atâta străşnicie.
Istoricul Durmont scria, in anul 1870, că ,,Sfântul Gheorghe apare ca o
copie a cavalerului trac“. Acest sfânt, care a devenit patronul
bisericii ortodoxe române, are o obârşie tracică, fiind martirizat în
vremea împăratului ,,păgân” Diocleţian (în anul 303), care a condamnat
la muncă silnică sau la moarte mai mulţi misionari creştini.

Originar din Cappadocia, din ceata ostaşilor care se numeau tribuni,
el a fost, probabil, urmaşul militarilor daci din AIla I Ulpia Dacorum.
Această origine poate explica, în bună măsură, personalitatea şi
influenţa de care s-a bucurat în rândul daco-romanilor din nordul
Dunării. Prin ei, spiritualitatea dacilor şi-a arătat încă o dată
caracterul universal.

Creştinismul a înlocuit ,,balaurul” – devenit simbol al răului, cu
crucea, dar daco-romanii şi mai apoi românii i-au preluat simbolurile
cromatice, schimbându-se doar esenţa, învelişul rămânând acelaşi.
Tradiţia adânc înrădăcinată a credinţelor ,,păgâne”, precum şi faimoasa
doctrină a ,,nemuririi” au fost preluate de creştinism sub forma
,,vieţii de apoi” din spiritualitatea strămoşilor poporului român.

Aceasta pledează pentru o continuitate de simboluri în ţinuturile
carpato-danubiano-pontice, mai ales că procesul de transformare etnică
şi spirituală a pătruns definitiv şi ireversibil în mediul rural.
Reprezentarea ,,Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”, larg răspândită la
români, simbolizează, metaforic, actul de naştere al poporului român,
prin victoria crucii asupra ,,balaurului”, care a fost nevoit să se
refugieze, din nou, în mitologie, ca simbol al răului.

Cultul său, precum altădată cultul ,,dragonului”, s-a răspândit în
întreaga lume creştină, la italieni, la englezi, la francezi, iar mai
târziu la ruşi, pretutindeni simbolizând biruinţa crucii asupra
credinţelor păgâne. Prin aceasta, dacii au perpetuat spiritualitatea lor
arhaică, contribuind la unitatea lumii creştine.

Cu unele modificări de formă şi structură, dragonul a fost folosit în
Britania şi după retragerea armatelor şi administraţiei romane. Acest
lucru a apărut pe deplin posibil, întrucât ,,britonii latinizaţi au
adoptat armele ofensive şi defensive de la romani”. Folosind infanteria
disciplinată, armura şi armele de aruncat la distanţă şi cavaleria din
epoca târzie a tehnicii de luptă romane sau luptând după tactica celtică
reînviată, britanicii au reuşit să-i respingă o vreme pe invadatorii
saxoni.

Legendarul rege al celţilor, Arthur, intrat în legendă pentru luptele
purtate cu saxonii, a repurtat, în anul 500, o victorie asupra
acestora, în apropierea muntelui Badon. Celţii au folosit ca stindard
dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era legată de
staţionarea trupelor romane pe limes-ul construit împotriva picţilor şi
scoţilor. Regele Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de
stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.

Cognomenul ,,Dragon” (Draco) fusese întâlnit, cu mai bine de 250 de
ani în urmă şi la militarii daci din trupele romane de pe hotarul de
răsărit al Imperiului roman. ,,Dragonul” purtat ca stindard de către
celţi, la cumpăna veacurilor V-VI, era confecţionat din ţesătură uşoară,
cu gura deschisă prin care pătrundea aerul la cea mai mică adiere de
vânt, determinându-l să ia forma de balaur zburător şi să scoată un
sunet ascuţit care semăna teroare în rândul duşmanului şi încredere
pentru războinicii care-l urmau.

Redat de către vexilologul Withney Smith de pe un document de epocă,
dragonul folosit de celţi şi-a dezvăluit pentru prima oară cromatica
păstrată, probabil, aşa cum a fost ea moştenită de la dacii care l-au
adus pe pământul Britaniei. Chiar dacă imaginea diferă de cea a
,,balaurilor” descrişi de către guvernatorul Arian al Cappadociei, nu
putem trece pe lângă faptul că dragonul, ca insemn heraldic existent la
,,romano-britanicii” din vremea regelui Arthur era structurat cromatic
în culorile: roşu, galben şi albastru.

Cromatica acestui dragon întăreşte ipoteza conform căreia, culorile
heraldice ale strămoşilor poporului român au fost roşu, galben şi
albastru, culorile vizibile ale curcubeului. Acest chip a fost păstrat
de urmaşii dacilor romanizaţi şi a celor creştinaţi în tot Evul Mediu,
în mediul sătesc, rustic, unde creştinismul n-a reuşit niciodată să
învingă toate credinţele şi ,,superstiţiile” arhaice, păstrate şi
adaptate noilor condiţii.

Oficial, chiar dacă ,,dragonul” a dispărut în ţinuturile dunărene ale
Imperiului roman, cele trei culori şi-au urmat destinul veşniciei,
fiindcă au reprezentat o parte din tezaurul ancestral care a dat
legitimitate şi distincţie acestor ţinuturi. Ele au fost adoptate de
oficialităţile politico-militare romane în insignele unor unităţi
militare staţionate pe aceste meleaguri. Pe la anul 420, Notitia
dignitatum – o listă a tuturor funcţiilor civile şi militare din părţile
răsăritene ale Imperiului roman – întregeşte afirmaţiile făcute de noi.

Insigna legiunilor ,,V-Macedonia” şi ,,XIII-Gemina” se evidenţiază
tocmai printr-o frapantă succesiune coloristică a celor trei culori:
roşu, galben, albastru. La nord de Dunăre unde ,,balaurul”, păstrat în
sânul obştilor săteşti, simboliza speranţa în supravieţuire, în secolele
IV-V viaţa de stat a fost întreruptă în formele ei clasice, datorită
invaziei necontenite a popoarelor germanice sau a celor din stepelor
asiatice. Abia în vremea împăratului Iustinian (527-565), Imperiul roman
de răsărit a reuşit să consolideze limes-ul la Dunăre.

Teritoriile nord-dunărene, recâştigate de către bizantini, au fost
constituite numai din simple capete de pod, cu rol de avanposturi. Noua
prezenţă a Imperiului la Dunăre a contribuit la întărirea romanităţii
dunărene, prin reorganizarea vieţii eclesiastice în această zonă. În
anul 535, împăratul Iustinian a înfiinţat provincia Iustiniana Prima, în
cuprinsul căreia au intrat Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea, de la
sud de Dunăre, precum şi două dintre cetăţile recent înfiinţate în
stânga Dunării (Recidva, adică Arcidava -Vărădia, din Banat şi Litterata
– Lederata).

Este important de subliniat că stema acestei provincii, locuită de
urmaşii dacilor, a preluat cele trei culori: roşu, galben şi albastru,
dispuse de la dreapta la stânga: ,,Ex parte dextra, in prima divisione,
scutum rubrum (subl.ns.) in cuius videtur turns, significans utramque
Daciam, in secunda divisione scutum coelesti (subl.n.) cum (signum)
tribus burris, quarum duae lateribus albae sunt, media vero aurae
(subl.n.)”.

,,Urcarea” celor trei culori în stema ultimelor două provincii
dacice, care cuprindeau teritorii pe ambele maluri ale Dunării, unite în
vremea împăratului Iustinian, reprezintă o continuitate de simboluri,
preluate din spiritualitatea dacică, precum şi simbolul refacerii
unităţii tuturor ţinuturilor locuite de urmaşii dacilor romanizaţi şi
creştinaţi – românii. ,,Curcubeul” din stema acestor două provincii
dacice reunite s-a arcuit în timp, peste Carpaţi, Dunăre şi Mare, ca
simbol al renaşterii speranţei, al virtuţilor eroice ale neamului
românesc, confirmându-i şi întărindu-i dreptul la nemurire.

Cele trei culori au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea
au fost culorile etniei şi ale pământului din spaţiul
carpato-­danubiano-pontic, fiind conservate prin tradiţie şi impuse de
obiceiul pământului. Preluarea simbolurilor cromatice ale străvechiului
,,balaur” dacic de către creştinismul biruitor s-a înscris deci în acest
,,obicei al pământului”.

Împrejurările vitrege în care s-a format şi afirmat poporul român,
nevoit mai multe secole să trăiască în ,,mici republici”- cum numea în
secolul XVIII istoricul ungur Nicolae Bethlen formaţiunile politice
prestatale româneşti organizate pe văi şi la adăpostul codrilor, – au
permis conservarea tradiţiilor arhaice, cu simbolistica specifică.

În faţa necontenitelor năvăliri barbare, românii au fost nevoiţi să
se adăpostească în munţii şi pădurile învecinate, pentru a putea reveni
la casa şi ogorul lor. Toţi cei capabili să poarte arme s-au strâns în
jurul unei căpetenii şi a stegarului obştii, care a continuat să poarte
,,balaurul”, confecţionat, probabil, din aceleaşi bucăţi de pânză
colorată, aşa cum l-au moştenit din vremurile ,,păgâne”.

,,Balaurul” a intrat în folclor, în credinţele populare şi în
legende, sub formă de ,,drac”, fiind coborât, în vremurile în care
obştile săteşti au luat locul vieţii de stat organizat, pe bâta
ţăranului român – devenită armă deosebit de eficace împotriva străinilor
năvălitori. Principala forţă de apărare a obştilor a devenit în acele
vremuri ceata de feciori.

Imaginea acesteia s-a păstrat, cu certitudine, în Jocul căluşarilor,
în care subzistă amintirea confreriilor iniţiatice, ale căror insemne
specifice erau măciuca şi stindardul. Jurământul făcut îi prezintă pe
căluşari ca ostaşi, iar vechimea acestui ,,joc războinic”, preluat de
folclor din realitatea atâtor secole de confruntări cu un duşman veşnic
superior ca număr, se pierde până în vremea dacilor. Umanistul Dimitrie
Cantemir, care a realizat prima descriere ce a ajuns până la noi, îl
consideră un joc ,,ţinând de datină”, un ,,obicei din vechime”.

Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem astăzi, alcătuit din
panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor descris de către
Arian spre mijlocul secolului al II-lea. Culorile acestui steag, pe care
Th. D. Speranţia îl considera o urmă de la daci, sunt: roşu, galben şi
albastru, deci acest steag este tricolor. Aceste trei culori, moştenite
din ,,curcubeul” balaurului dacic, au fost păstrate nealterate, peste
secole, de generaţiile de cete de feciori, însoţind întreaga istorie
zbuciumată a poporului român.

Este deosebit de important de reţinut că, jocul căluşarilor, la
origine un joc războinic, se întâlneşte în toate ţinuturile locuite de
români, cu diferenţe nesemnificative de interpretare, dar cu aceeaşi
semnificaţie. În acest context, apreciem că cele trei culori, îngemănate
mai târziu în tricolor, au o origine populară şi general românească.

Utilizarea lor, cu predilecţie de către români, se explică prin
continuitatea de moştenire a simbolurilor cromatice străvechi, a
datinilor şi obiceiurilor arhaice. Această tenacitate l-a impresionat
atât de mult pe istoricul ungur I Benkö în secolul XVIII, încât a
afirmat că ,,mai uşor s-ar fi putut smulge ghioaga din mâinile lui
Hercule decât datinile şi obiceiurile din conştiinţa poporului român”.
Într-adevăr, nicăieri în lume acest simbol cromatic, ce s-a impus ca
înveliş exterior elementelor de heraldică românească, nu a avut o
evoluţie asemănătoare.

Păstrarea şi îngemănarea celor trei culori a reprezentat o ,,datină
şi un obicei” al pământului românesc, pe care s-a clădit identitatea,
continuitatea şi unitatea românească. Din măreţia de altădată a
,,balaurului” dacic cu cap de lup – pe care romanii l-au preluat şi l-au
răspândit în toată ,,lumea romană”, obştile săteşti daco-romane, apoi
româneşti, care au continuat să se conducă după ,,obiceiuri şi legi
romane”, au conservat cele trei culori, deoarece ele au fost culorile
etniei şi ale pământului.

Din înfăţişarea de altădată nu au mai rămas decât acele panglici
colorate, pe care micile cete de feciori le-au purtat în luptă mereu
,,sub semnul lupului”, adăpostit de aceeaşi pădure ,,dacică”, scut şi
adăpost, transformată de ,,oamenii pământului” în ,,codrul frate cu
românul”.
În Europa secolelor VI-XI, stindardul cu ,,balaur” (dragon) a continuat
să reprezinte simbolul cavalerismului şi virtutea eroică romană, fiind
preluat şi folosit ca ,,insemn” militar.

În Britania, ,,balaurul zburător” a trecut de la celţi la saxoni, iar
apoi la englezi, care l-au purtat până târziu în Evul Mediu pe
câmpurile de luptă. În lupta de la Burford, din anul 752, stindardul
lordului de Wessex era un dragon. În secolul al IX-lea, un specimen de
,,dragon” era folosit în Europa Centrală, imortalizat de un document de
epocă (Codex Aureus), iar celebra tapiserie de la Bayeux, care
înfăţişează cucerirea Angliei de către normanzi (1066), ne arată că
trupele engleze, comandate de regele Harald, aveau ca stindard dragonul,
,,considerat ca un antic insemn de război saxon”.

Steagul cu ,,balaur zburător” a fost folosit în Imperiul roman de
răsărit chiar şi la sfârşitul secolului al XII-Iea, atât de către
trupele imperiale, cât şi de către vlahii din Peninsula Balcanică. Sub
conducerea celor trei fraţi – Petru, Asan şi Ioan (Caloian), vlahii
dintre Balcani şi Dunăre au reuşit, în urma răscoalei antibizantine din
anii 1185-1187, să întemeieze un ,,regat al vlahilor şi bulgarilor”.

În luptele purtate împotriva lor, stindardele împărăteşti se
prezentau sub forma ,,chipurilor de balauri care, atârnate în vârful
suliţelor, se clătinau în vânt şi înspăimântau pe vrăjmaşi”. Sub
flamurile aceloraşi ,,balauri”, vlahul Asan ,,proiectase să unească sub
sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare regat roman, care
s-ar fi întins de la Carpaţi la Haemus şi munţii Rodopi”.

Prin anii 1195-1197, înainte de începerea unei noi ofensive împotriva
împăratului de la Constantinopol, vlahul Asan şi-a îmbărbătat astfel
luptătorii: ,,Priviţi aceste flamuri diferite la culoare, dar nu şi prin
firul ţesăturii, care atârnă în vârful suliţei mele şi flutură în vânt.
Ele au fost făcute dintr-o singură materie şi un singur ţesător le-a
ţesut.

Dar deoarece se deosebesc prin culori ele par că au şi o cauză
diferită. Ci nu aşa, nu aşa stau lucrurile”. Cronicarul grec Nichita
Choniates, care a făcut această relatare, nu s-a învrednicit însă să ne
spună care erau acele flamuri ,,diferite la culoare”, care atârnau în
vârful suliţei. Chiar dacă se deosebeau ,,prin culori”, aceste flamuri
alcătuite dintr-o singură ţesătură aveau o cauză comună, aceea a
unităţii vlahilor, moştenitori ai tradiţiilor imperiale romane. Ele nu
puteau fi decât culorile etniei şi ale pământului, ,,curcubeul”
balaurului zburător străvechi, sub care vlahul Asan a proiectat
refacerea Daciei antice.

Simbolurile dacice s-au păstrat la români până în vremea
,,descălecărilor” şi a întemeierii statelor medievale româneşti, pe
blazoanele unor domni şi boieri români. Laţcu, voievodul Moldovei (circa
1367 – circa 1375), avea ca stemă un scut a cărui mobilă era capul de
lup, şi timbrat de un coif împodobit cu două coarne recurbate. Urmaşii
lui Dragoş şi ai fiului său, Sas, păstrau săgeata pe blazon, iar
culorile scutului şi ale elementelor care îl compuneau erau: roşu,
galben şi albastru.

Cronicarul polon J.Dlugosz l-a descris in felul următor: ,,Dragowye
alias Sassowye – in campo coelestini coloris (subl.n.), lunam fulvi aut
aurei coloris deferunt (subl.n.), in cuius utroque cornu stella aurea
dipingitur (subl.n.), et ex medio lunae sagitta cuspide sursum erecta”.
Cele trei culori folosite cu predilecţie de către români s-au regăsit în
perioada de mijloc a evului mediu românesc şi în costumul militar.

Miniaturile din Chronicon Pictum Vindobonehse arată pe oştenii români
,,în straie ţărăneşti, cu căciuli conice inalte, cu sarici miţoase
lungi”. Cavalerii din Ţara Românească aveau tunică de zale, pantaloni
scurţi roşii, ciorapi lungi albaştri, scut, coif cu crenieră roşie,
spadă şi suliţă. Cavalerii din Moldova – aşa cum rezultă dintr-o pictură
pe lemn de la mănăstirea Bistriţa, purtau o tunică de culoare roşie, o
cingătoare albastră de care atârna spada, iar în picioare aveau cizme
cărămizii şi pe umeri o manta roşie.

Înlocuirea
,,balaurilor” pe care i-am întâlnit la vlahii din sudul Dunării la
sfârşitul secolului al XII-lea cu ,,icoanele creştineşti” a reprezentat
momentul în care poporul român a renunţat la vechile simboluri.

Sfântul Gheorghe, devenit patronul bisericii ortodoxe româneşti, a
ucis ,,balaurul”, marcând începutul luptei pentru apărarea credinţei
creştine, dar nu l-a exclus din simbolistica românească. ,,Balaurul”
(dragonul) s-a întors pe pământul românesc din Europa centrală, unde
catolicismul a dat o nouă interpretare simbolisticii sale.

În Imperiul Romano-German s-a instituit Ordinul Dragonului – ordin
cavaleresc, prin care s-a încercat revitalizarea străvechiului mit care
simboliza virtutea, curajul, demnitatea şi onoarea cavalerească.

Unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, Vlad, a obţinut sprijinul
împăratului Sigismund de Luxemburg pentru a ocupa tronul Ţării
Româneşti, în competiţia cu fraţii săi, în schimbul acordării pentru
călugării minoriţi a dreptului de a răspândi catolicismul în Ţara
Românească. El a fost cel care a adus dragonul din nou pe pământ
românesc, dar sub semnul crucii catolice, în calitate de cavaler al
,,Ordinului Dragonului”.



Provenienţa numelui Dracula



Acest dragon nu a reuşit să fie ceea ce fusese altădată ,,balaurul”
zburător păstrat aproape 2 000 de ani ,,sub semnul lupului”. Dragonul
,,sub semnul crucii catolice” n-a reuşit să fie mai mult decât simbolul
heraldic al familiei lui Vlad al II-lea (voievod al Ţării Româneşti
între anii 1436-1442, 1443-1447), care a rămas în conştiinţa poporului
român sub forma ,,Dracul” (Dracula), tocmai pentru că a readus
,,balaurul” străvechi sub semnul crucii catolice, pe care românii au
respins-o, ca apărători ai ortodoxiei.www.cinemadahistoria.blogspot.com_-913x1024.jpg" target="_blank" rel="nofollow">www.cinemadahistoria.blogspot.com_-913x1024-267x300.jpg" style="width: 267;height: 300" alt="" />

Dragonul adus din Europa centrală s-a păstrat pe monede de bronz
emise de Vlad Dracul, precum şi în stema acestui voievod, încrustată pe
turnul mănăstirii Argeş. Pe plaiurile româneşti, a regăsit celălalt
dragon, păstrat ,,sub semnul lupului” în interiorul obştilor săteşti.
Utilizarea preferenţială a celor 3 culori – roşu, galben şi albastru –
se constată documentar, în secolul al XV-lea, în cărţile bisericeşti
manuscrise, în cele tipărite, în ţesături, broderii şi pictură, în
cromatica unor portrete, scene şi chenare ale manuscriselor, în alte
capodopere ale şcolilor de miniaturistică din Ţările Române, iar din
secolul al XVI-lea, în cancelariile domneşti.



Consideraţii de final



· Dacii – strămoşii direcţi ai românilor au traversat propriul lor
timp istoric cu o simbolistică unică. Stindardul cu balaur (balaurul cu
cap de lup) le-a conservat memoria istorică, chiar dacă statalitatea lor
a fost distrusă de către cel mai mare imperiu al antichităţii.
· Acest stindard, cu cromatica lui aparte, aleasă din culorile cele mai
intense ale curcubeului, pentru a-l întruchipa pe Zamolxis în mijlocul
obştilor însetate de libertate, a fost semnul identităţii atâta timp cât
libertatea a putut fi apărată, protejată şi promovată în faţa propriei
conştiinţe şi a puternicilor vremii.
· Distrugerea nucleului politico-statal a determinat învelişul
etno-spiritual să caute o nouă identitate, pe care a găsit-o ,,sub
semnul crucii” şi al lui Hristos, în creştinismul care a preluat esenţa
vechii credinţe.
· Metamorfoza totemică, din nevoi de supravieţuire, a salvat cromatica,
iar cele trei culori au dăinuit peste milenii, pentru că au fost
culorile pământului şi ale neamului românesc, de la facerea lumii sale.
· Istoria urmaşilor dacilor creştinaţi confirmă că, în condiţii vitrege,
sub presiunea continuă a statelor de dominaţie şi a simbolisticii
acestora, o naţiune conştientă de sine reuşeşte să-şi conserve
simbolurile ancestrale în cuget şi simţiri numai printr-o succesiune de
generaţii capabile să se raporteze la ,,geneză”.



un articol de prof. Aurel V. David (Extras din STUDII DE ISTORIE A ÎNĂLŢĂRII ŞI DECLINULUI
NAŢIEI ROMÂNEŞTI, Editura „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA”, Bucureşti, 2006, p. 27-46)



Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul
despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe
care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le
trimitem! Mulţumim!


Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/