Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (I) fragment din lucrarea Noi semnale şi ordine francmasonice secrete ce sunt transmise prin mass-media, volumul IV

Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (I)

fragment din lucrarea Noi semnale şi ordine francmasonice secrete ce sunt transmise prin mass-media, volumul IV

Diana
Vaughan s-a născut în Kentucky, la 29 februarie 1864. Mama sa, Léonie
de Grammont, era de origine franceză. Tatăl său provenea dintr-o familie
ai cărei membri şi-au vândut sufletul, din tată în fiu, lui Lucifer, de
veacuri întregi.

Educaţie în spirit luciferic

În
secolul XVII, un strămoş al Dianei, Thomas Vaughan (supranumit şi
Philalet şi cunoscut astăzi ca ,,alchimist roza-crucian”), şi-a
încredinţat trupul şi sufletul infernului şi a pecetluit cu Satan, cu
preţul unui infam sacrilegiu şi al unei crime odioase, un pact care s-a
păstrat în familia sa şi pe care Diana, ultimul său vlăstar, l-a
moştenit. Pentru că Lucifer i-a promis că în felul acesta va putea
produce aur, Philalet a consimţit să îl decapiteze pe arhiepiscopul de
Canterbury, pe 25 martie 1645, oferind sângele acestui martir lui
Lucifer şi încheind astfel pactul infernal.

,,Pactul din 25
martie 1645, semnat între Satan şi Thomas Vaughan, strămoşul meu, a fost
anulat în ziua revenirii mele la credinţa în Dumnezeu”, declară Diana
în memoriile sale.
,,În copilărie, atât tatăl cât şi unchiul meu m-au
obligat să învăţ istoria strămoşului meu Thomas Vaughan, pentru a
înţelege ceea ce părinţii mei numeau «rolul umanitar al
francmasoneriei». În opinia lor, Thomas Vaughan era, împreună cu Amos
Komenski (cunoscut sub numele de Comenius) şi Valentin Andreae,
executorul planului lui Fauste Socin, care este veritabilul fondator al
sectei masonice în perioada Reformei.
Operele lui Philalet erau, dacă
nu baza educaţiei mele, cel puţin punctul de plecare pentru fiecare
lecţie. Tatăl şi unchiul meu îmi ţineau adevărate discursuri, pornind de
la o frază sau un cuvânt şi îmi inoculau gradat toate dogmele
luciferice. Astfel, am crescut în spiritul venerării strămoşului meu,
Thomas Vaughan. Tatăl meu nu era creştin prin naştere, bunicul meu fiind
ateu.”

Educată de tatăl şi de unchiul ei în spiritul cultului
lui Lucifer, despre care aceştia îi spuseseră că este ,,Dumnezeu cel
bun”, prin opoziţie cu Adonai, Dumnezeul creştinilor, despre care
aceştia o asiguraseră că este ,,Dumnezeu cel rău”, Diana era de o totală
bună credinţă. Ea credea că ,,Dumnezeu cel bun”, adică Lucifer, îşi
avea îngerii săi (printre ei, Asmodel era unul dintre cei mai
importanţi, şi acesta i se arăta adesea în viziuni) şi, în mod
asemănător, ,,Dumnezeul cel rău” al creştinilor îi avea pe ai Săi, al
căror conducător teribil era Arhanghelul Mihail.

În
,,Memoriile” sale, Diana povesteşte cum într-o zi, în timp ce tatăl şi
unchiul ei îi ,,făceau educaţia”, citindu-i nişte pasaje din
manuscrisele lui Philalet, în care, în contextul în care se pronunţa
numele ,,Bunului Dumnezeu”, se vorbea, totodată, cu respect despre Cain,
ea a protestat faţă de o astfel de atitudine, întrebând de ce numele
unui ucigaş apare la loc de cinste, alături de ,,Dumnezeu cel Bun”, în
fragmentele citate. După un schimb de replici între tatăl şi unchiul ei,
referitoare la ,,greşeala” pe care o făcuseră, de a o fi lăsat să
citească Biblia, unchiul ei a intrat în birou, de unde s-a întors cu o
fiolă. Diana şi-a cerut iertare pentru comentariul făcut la pasajul din
Philalet, dar acesta avea o mină sobră şi nu a fost receptiv la scuzele
fetei.

Cei
doi au efectuat un abscons şi straniu ritual satanic. I-au spus fetei,
pe un ton autoritar, să se aşeze pe un scaun, în mijlocul camerei. Apoi
unchiul ei şi-a vărsat în palmă câteva picături din conţinutul fiolei, o
substanţă uleioasă, relatează Diana. A început să-şi maseze urechile,
nasul, buzele şi pleoapele cu acel lichid, murmurând cuvinte
neinteligibile. Tatăl ei îi răspundea pe acelaşi ton, era ca un dialog
între cei doi, într-o limbă necunoscută. Apoi, unchiul ei a început să
facă diverse mişcări, plimbându-se în jurul Dianei şi oprindu-se câteva
clipe la fiecare al şaptelea pas pe care îl făcea. În acelaşi timp,
tatăl ei s-a învârtit în jurul propriei axe de trei ori. Acest scenariu a
durat câteva minute.

,,Mai târziu am înţeles că acesta era un
ritual satanic,” a declarat Diana. ,,Exorcistul pe dos” a efectuat în
cerc de 11 ori şapte paşi, iar asistentul său s-a învârtit în jurul lui
de trei ori, în 11 reprize. La final, unchiul Dianei s-a întins pe
podea, apropiindu-şi buzele uleioase de vârful piciorului ei drept. Apoi
a suflat foarte puternic, reîncepând apoi incantaţiile satanice,
nedesluşite, din care se înţelegeau, totuşi, din când în când, cuvintele
,,Raphael” şi ,,Asmodel”. Între timp, tatăl ei ieşise din cameră. Când
s-a întors, ţinea în braţe o găină neagră, vie. Cei doi satanişti i-au
spus copilei să deschidă gura. Găina se zbătea, dar tatăl şi unchiul ei o
ţineau strâns, forţând-o să deschidă ciocul şi apropiind-o de gura
Dianei, astfel încât ciocul găinii intra un pic în gura copilei. Unchiul
ei şi-a trecut mâna cu care turnase substanţa uleioasă prin părul
Dianei, apoi a început să îi atingă nările, pleoapele, urechile,
murmurând din nou cuvinte neinteligibile. Apoi, amândoi au scos un
strigăt înfiorător şi au sugrumat găina. ,,Glorie lui Dumnezeu!”, a
strigat unchiul Dianei. ,,Copila este eliberată!”.

Ceea ce
tocmai realizaseră era un aşa-zis ,,ritual de exorcizare” a Dianei pe
care o considerau ,,posedată” de ,,demonul” Raphael. Mai târziu, Diana
va înţelege că a fost supusă unui ritual satanic şi că fusese educată
într-o anti-credinţă religioasă, care inversa valorile spirituale şi
întorcea pe dos adevărul divin. ,,Dumnezeul” la care se refereau tatăl
şi unchiul ei nu era nimeni altul decât Necuratul. În perioada
copilăriei, ca orice copil, Diana a crezut tot ceea ce tatăl ei satanist
i-a inoculat.

Cu întregul şi
neştiutorul său entuziasm tineresc, Diana îl adora pe Lucifer, fără să
bănuiască înşelarea la care era supusă. Având o inteligenţă remarcabilă
şi fiind ,,bine educată”, Diana s-a consacrat total lui Lucifer şi
,,misiunii” de răspândire a cultului aceluia pe care ea, de bună
credinţă, îl considera a fi Dumnezeu. Datorită unei receptivităţi
speciale faţă de lumile subtile, din păcate orientată înspre zonele
infernale, era capabilă să-l vadă cu ochii spiritului pe Lucifer. Acesta
i se arăta de fiecare dată sub o formă înşelătoare de ,,înger de
lumină”, astfel că ea, neavând niciun alt reper, nu şi-a putut de seama
de adevăr.

Diana Vaughan este aleasă „Mare Preoteasă” a lui Lucifer, printr-un ritual satanic

La
vârsta de 19 ani, Diana a intrat oficial în francmasoneria de adopţie.
Ea a parcurs etapele foarte rapid, pe 15 martie 1883 devenind ucenic, pe
20 decembrie companion, iar pe 1 mai 1884 maestră. Pe 28 octombrie
1884, la vârsta de 20 de ani, având şi sprijinul Marelui Maestru Albert
Pike, Diana Vaughan a fost iniţiată în gradele superioare, declarând
astfel război lui Adonai, Dumnezeul creştinilor, pe care îl ura foarte
mult, considerându-l responsabil de moartea tatălui ei. I se spusese că
Dumnezeu şi Arhanghelul Mihail se răzbunaseră, provocând decesul tatălui
său, iar ea crezuse şi îşi îndreptase întreaga ură spre „Dumnezeul cel
rău”.

În
1885, Diana a fost adusă la Paris, cu scopul de a deveni „Maestră
Templieră” în loja Triunghiul Saint Jacques. Deşi a depus un „jurământ
de credinţă” lui Lucifer, „iniţierea” nu s-a finalizat, datorită
faptului că Diana a refuzat să realizeze o etapă din ritualul satanic şi
anume profanarea ostiei sau trupului lui Hristos, despre care i se
spusese că există în pâinea oferită la împărtăşanie (ea notează şi
adresa la care se afla la acea dată, imobilul în care se desfăşurau
regulat astfel de ritualuri satanice: strada Croix-Nivert, nr. 154,
situată în Vaugirard, arondismentul 15). Motivul pentru care ea a
refuzat la acel moment profanarea euharistiei a fost acela că ea nu
credea că trupul lui Hristos se află în ostia pe care preoţii catolici o
oferă în cursul liturghiei. În conformitate cu educaţia primită, Diana
făcea distincţie între Lucifer şi Satan, astfel: era o adoratoare
înfocată a lui Lucifer, dar lupta cu înverşunare împotriva lui Satan. În
consecinţă, refuzul ei de a realiza ritualul satanic pe care i-l
solicitau francmasonii din Paris, pe lângă faptul că nu i-a adus
confirmarea în gradul de „maestru templier”, a dus şi la un conflict
între loja Saint Jacques şi loja fondată de tatăl său la Louisville,
aceasta din urmă recunoscându-i Dianei gradul pe care masoneria
pariziană i-l refuzase. Conform memoriilor Dianei, acest conflict va
dura până în 1889, când pe data de 8 aprilie, prin decretul emis de
Albert Pike, „Suveranul Pontif” al înaltei francmasonerii luciferice, a
fost confirmat faptul că, după primirea „omagiului” Dianei în cadrul
ritualic, Lucifer însuşi s-a pronunţat în favoarea ei, numind-o mare
preoteasă.

„Membrii Marelui Colegiu Serenissim m-au invitat mai
întâi la Charleston, unde am sosit joi pe 4 aprilie 1885”, relatează
Diana. „Mi s-a spus că Lucifer se arăta la Sanctum Regnum („Templul”
satanic), în fiecare vineri, la ora 3, dând instrucţiuni celor 11
conducători ai lojii, adică Suveranului Pontif al Supremului Directorat
Dogmatic şi celor 10 Emeriţi, membri pe viaţă ai Marelui Colegiu
Serenissim. Deşi nu participa chiar la toate întrunirile de acest gen,
Albert Pike a fost prezent la cea din data de 5 aprilie”. Diana nu a
fost convocată, întrucât nimeni nu putea să asiste, în afara celor 11.
Ulterior, i s-a spus de către unul din „emeriţi” că Lucifer a ordonat
să-i fie prezentată în cadrul unui ritual ce urma să aibă loc peste trei
zile. În acest răstimp, i s-a solicitat, de către trezorierul lojii, să
facă o aşa-zisă „donaţie” pentru cauza masoneriei, constând în obiecte
din metal preţios. Ascultătoare şi emoţionată, Diana şi-a „donat” toate
bijuteriile pe care le avea.

Ritualul în cauză a avut loc pe
data de 8 aprilie 1885. Diana a fost dusă la Sanctum Regnum, „templul”
satanic în care se desfăşurau ritualurile satanice ale înaltei
francmasonerii. Ea relatează că acest „templu” avea în centru statuia
lui Baphomet, foarte hidoasă, dezgustătoare. Statuia i-a provocat o
impresie foarte neplăcută, deşi membrii lojii s-au străduit să îi
explice de ce „Bunul Dumnezeu” avea o înfăţişare atât de cumplită. După
ce au fost rostite invocaţiile satanice, Diana a fost lăsată singură în
încăpere, Albert Pike spunându-i să privească fix statuia lui Baphomet.
Ea a trăit atunci o stare de comuniune cu sfera de forţă infernală a lui
Lucifer, pe care ea o credea o manifestare a „Dumnezeului cel Bun”. „Nu
vedeam nimic în jurul meu, doar flăcări, care mă înconjurau fără să îmi
ardă hainele. Mă gândeam cu bucurie că eram în flăcările divine. Şi
toată inima mea bătea pentru Lucifer,” a mărturisit ea arătând în
„Memoriile” sale modul în care gândea ea atunci, în inocenţa ei. Ea
descria acolo cum s-a manifestat un fulger, de şase ori, cu tunete
puternice. A
simţit apoi cinci răsuflări pe faţa ei şi i s-au arătat cinci spirite
cu înfăţişare radioasă, care pluteau în locul unde în mod normal se afla
statuia lui Baphomet, care în viziunea ei dispăruse. Apoi, a auzit încă
un tunet, mai înfricoşător decât celelalte. Instantaneu, l-a văzut pe
Lucifer în faţa ei, stând pe un tron de diamante. Acesta i s-a arătat
sub o înfăţişare strălucitoare.

Diana, fericită, a vrut să se
arunce la picioarele lui. El a împiedicat-o însă, spunându-i cu viclenie
ascunsă că el nu umileşte fiinţele pe care le iubeşte. Apoi, i-a mai
spus că ea este aleasa lui şi că el o inspiră mereu, pentru că are mari
planuri pentru ea. Ea l-a întrebat atunci dacă prezenţa Domnului în
ostia de la Taina Euharistiei este reală, iar Lucifer a negat. Iată ce
cumplită înşelătorie diavolească: pe de o parte Lucifer îi inspiră pe
adepţii săi să profaneze în cadrul unor ritualuri satanice pâinea de la
împărtăşanie, pentru a angrena influenţe malefice (tocmai pentru că ştie
prea bine că pâinea de la împărtăşanie este trupul Domnului nostru
Iisus Hristos), iar pe de altă parte, tot el neagă prezenţa lui Dumnezeu
în Taina Împărtăşaniei (atunci când vrea să înşele pe cei pe care vrea
să-i piardă)!

Vorbindu-i despre
faptul că în Creaţie există cele două principii, al Binelui şi al
Răului, Lucifer i s-a prezentat cu viclenie ca fiind exponentul Binelui,
spunându-i cu abilitate despre Euharistie că este doar un simbol al
unei religii complet greşite şi că va veni vremea când „adevărata”
religie va triumfa. „Ai răbdare Diana, tu eşti preferata mea. Te numesc
marea mea preoteasă şi nimeni nu are voie să ridice măcar vocea în faţa
interpretărilor pe care Tu, inspirată de mine, le dai dogmei.” Auzind
aceste cuvinte, cu candoarea ei copilărească, Diana s-a bucurat foarte
tare, fiind foarte mândră de onoarea care i se făcea. S-a uitat în jur
şi a constatat, surprinsă, că între timp intraseră şi cei 11 „emeriţi”,
împreună cu Albert Pike. Lucifer i s-a adresat acestuia folosind
cuvintele „Vicarul meu, apropie-te!”, iar apoi, cu un ton poruncitor,
le-a spus celorlalţi: „Ascultaţi cu atenţie!”. Albert Pike a făcut doi
paşi înainte, iar ceilalţi s-au plecat cu adânc respect. „Vă vorbesc eu,
Dumnezeu cel prea-înalt, Această copilă este aleasa mea, o consacru ca
marea mea preoteasă. Eu o voi inspira şi ea îmi va manifesta voinţa.
L-am desemnat pe Asmodel să o vegheze. Toţi trebuie să-i arătaţi un
profund respect.”

„În acest moment, flăcările au început să
crească în jurul meu, am simţit din nou pământul sub picioare, dar încă
nu percepeam pereţii încăperii”, relatează Diana. „Lucifer, Albert Pike,
cei 10 membri ai Colegiului Serenissim şi cu mine ne aflam cu toţii în
mijlocul focului, care nu semăna deloc cu un incendiu, era un foc care
nu ardea deloc şi avea flăcări de culoare verde, foarte vii şi mari.”
Deodată, Diana a simţit că nu se mai poate ţine pe picioare. I se părea
că se scufundă, coboară, în vreme ce ceilalţi nu. „Bunul Dumnezeu” nu
mai era pe tronul lui cu diamante şi cobora împreună cu ea. Diana avea o
senzaţie de plutire, încât a închis ochii, abandonându-se stării. Dar
unde coborau oare învăluiţi în flăcări? La un moment dat, ea a simţit că
păşeşte pe o pajişte înflorită, într-un loc minunat, cu vegetaţie
luxuriantă, iar Lucifer, care era alături de ea şi pe care îl vedea de o
frumuseţe şi mai mare ca înainte, i-a spus: „Fiica mea preaiubită,
vreau să-ţi dau un semn de preţuire şi să-ţi demonstrez atotputernicia
mea. Vreau să vezi, prin mijlocirea a două viziuni, cât este de
abominabil Adonai (Dumnezeul creştinilor) şi te vei convinge singură de
inferioritatea Sa.”

Diana,
cu totul înşelată, i-a răspuns: „Stăpân adorat, nimic nu ar putea să
crească mai mult credinţa mea. Ştiu că eşti Dumnezeul Suprem, Cel
Preaînalt şi că odiosul tău potrivnic va fi învins.” În acel moment, un
întreg nor de demoni de foc şi-a făcut apariţia, avându-l în frunte pe
Asmodel, aşa-zisul ei logodnic. Acesta a îngenuncheat în faţa lui
Lucifer, pentru a-i primi poruncile. „Te-am adus în vecinătatea
Edenului, s-a adresat Lucifer Dianei. Paradisul terestru, unde au trăit
Adam şi Eva, este acolo, vezi?”, a spus el, arătând undeva la orizont.
„Niciun om nu are voie să pătrundă, fiindcă este păzit de îngerii lui
Adonai. Asmodel îi va învinge de faţă cu tine şi vei putea astfel să
ajungi în Paradis.” După aceste cuvinte, Lucifer a dispărut. Diana
descrie cum Asmodel s-a ridicat şi s-a apropiat cu respect de ea,
spunându-i că o să asiste la lupta celor 14 legiuni de câte 6666 îngeri
strălucitori de lumină cu îngerii întunericului. Ea şi-a exprimat
regretul de a nu putea participa cu trupul ei greoi la luptă. Atunci,
Asmodel a desenat prin aer cu sabia lui de foc trei cercuri, apoi un
triunghi care le conţinea. Acest semn a rămas plutind înflăcărat prin
aer. În clipa aceea, cei 14 şefi de legiuni au strigat cu formidabilă
putere, într-un glas: „Belzebut! Belzebut! Belzebut!”. Un imens semn,
tot de foc, a apărut atunci în aer, un semn familiar Dianei, pe care îl
mai văzuse la tatăl său, în cadrul unor ritualuri palladiste,
luciferice. Belzebut, vice-regele cerurilor infernale, şi-a făcut auzită
vocea: „Ce doreşti, Asmodel?” Acesta i-a spus: „Spiritualizează-mi
logodnica, pentru că vrea să lupte!”. Diana descrie că a văzut cum cele
două semne de foc s-au contopit în aer, formând o sferă de foc care i-a
pătruns în fiinţă prin cap şi îndată nu s-a mai simţit aceeaşi, ci era
plină de viaţă, iar corpul ei era spectral, aerian, fluidic. Nu mai avea
nici greutate, nici volum. Putea să se mărească sau să se micşoreze la
voinţă şi se simţea ca un foc viu, încărcat cu electricitate.

„Am
fost transformată în demon”, spune ea. De fapt, ea a căzut victimă unei
iluzii astrale, create prin mijloace demoniace, având viziunea unui
aşa-zis Eden înconjurat de „îngerii răi” ai lui Adonai, pe care Diana îi
vedea ca pe nişte creaturi înspăimântătoare şi respingătoare, cu feţele
galbene sau verzi, cu corpul contorsionat, cu cozi de reptile şi cu
urechi mari şi ascuţite, adică exact invers faţă de descrierea lor
cunoscută în credinţa creştină. „Îngerii de lumină” ai lui Lucifer au
început o bătălie finalizată cu o falsă victorie a demonilor. Diana a
fost „transportată” în „Eden”, care îi apărea ca o grădină extraordinar
de frumoasă, cu vieţuitoare încântătoare. Leii se jucau cu graţioasele
căprioare şi toate erau în deplină armonie.

Asmodel i-a arătat
tufişul în care, conform cu legenda palladistă, luciferică, Dumnezeul
cel bun i-a apărut Evei, al cărei prim născut, Cain, nu era fiul lui
Adam. Asmodel i-a reamintit toate dogmele halucinante ale ritului
luciferic şi a spus că doar răutatea lui Adonai face ca Edenul să fie
păzit de îngerii lui cei răi şi că paradisul terestru a fost salvat de
la potopul lui Adonai printr-o minune a lui Lucifer… După scurta vizită
în lumile infernale, pe care ea le-a văzut ca fiind paradisiace, prin
această înşelare diavolească, Diana a fost adusă înapoi în „templul”
satanic în spinarea unui vultur fermecat, unde s-a trezit dintr-o dată
că vede pereţii încăperii din Sanctum Regnum, în care se afla statuia
lui Baphomet, revenind la conştiinţa normală a stării de veghe. „Îmi
este clar acum că la Charleston am fost posedată în cel mai înalt grad
de Lucifer, care a creat pentru mine iluzii de natură să întărească
minciuna în care fusesem educată să-mi duc viaţa”, a notat ulterior
Diana în „Memoriile” sale. „Treptat, am început însă să văd adevărul şi
să înţeleg că Lucifer e tot una cu Satan”, mai notează ea tot în
„Memorii”. Mai cu seamă ea a realizat că nu stătea în puterea diavolilor
să refacă Edenul, să înfrângă îngerii lui Dumnezeu sau să îi transforme
în fiinţe hidoase. Ea completează apoi că toţi cei care, venind la
Charleston, erau admişi la „misterele” din Sanctum Regnum ca Magi Aleşi
sau Maestre Templiere aşa cum cerea „Dumnezeu cel bun” (în realitate,
Lucifer) să fie numiţi, sunt înşelaţi exact aşa cum fusese înşelată la
rândul ei, dobândind în realitate, prin ritualurile realizate, acces la
supranaturalul infernal, la starea de forţă a lui Lucifer. Aşa cum
există sanctuare creştine privilegiate, unde minunile lui Dumnezeu se
manifestă frecvent, tot aşa Sanctum Regnum avea „înaltul” privilegiu al
infernului, iar prestidigitaţiile şi înşelările diavoleşti se
multiplicau an de an.

Acolo,
palladistul (lucifericul, satanistul) fanatic intră în comuniune
directă cu Satan în persoană. Celor care ajung să cadă în eroarea de a
crede că demonii sunt îngeri de lumină şi li se roagă cu intensitate,
aceşti demoni li se arată şi chiar îi poartă în adevărate aventuri
malefice, care pot părea la o primă impresie minunate, prin
supranaturalul lor. În ceea ce o priveşte pe Diana, ea fusese educată de
mică în credinţa că există o divinitate dublă, două principii eterne,
contrare care se războiesc fără încetare, astfel că doar o minune a
graţiei dumnezeieşti o putea salva. După ce îl văzuse pe Lucifer în
splendoarea şi strălucirea cea mai măreaţă, după ce ajunsese să fie
„protejată” de demoni cu înfăţişare binevoitoare, care păreau să sfideze
toate legile naturii, după ce asistase la presupuse lupte în care
„îngerii de foc” învingeau „îngerii răi”, cum ar fi putut ea să mai
realizeze că de fapt, pentru a o menţine în ghearele lor, demonii se
împărţiseră în două tabere, unii luând în mod înşelător o înfăţişare de
îngeri de lumină, în vreme ce alţii se arătau întocmai cum erau în
realitate, înscenând cu toţii o teribilă bătălie în care, vezi Doamne,
„îngerii cei buni” ai lui Lucifer învingeau „îngerii cei răi” ai lui
Adonai? Datorită încrederii ei în aceste forţe infernale, văzul
duhovnicesc, spiritual îi fusese înşelat şi, în plus, trăise acea stare
de zbor, care o marcase foarte mult.

Experienţa dezvăluită de
Diana îi poate cutremura chiar şi pe cei mai sceptici, dar cât de cât
deschişi să afle adevărul, ajutându-i să înţeleagă că Raiul şi Iadul,
precum şi îngerii lui Dumnezeu şi diavolii lui Satan sunt mai mult decât
reale şi că lumea nu se reduce la trup şi la lumea fizică, aşa cum vor
slugile lui Satana să ne convingă în acest veac al necredinţei, prin
teoriile evoluţioniste şi darwiniste, care predomină în şcoli şi
facultăţi.

Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (II)

Citiţi prima parte a acestui articol: CazulDianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (I) .

În urmaritualului satanic în care însuşi Lucifer a confirmat-o pe Diana ca „MarePreoteasă”, Albert Pike (foto)
a semnat decretul din 8 aprilie 1889,prin care a proclamat oficial
statutul Dianei de „Maestră Templieră”, acestapunând capăt conflictelor
dintre loja Saint-Jacques din Paris şi loja celorUnsprezece, fondată de
tatăl ei la Charleston.

Începutulconvertirii

Timp
de 10 ani de la data confirmării prin ritual camare preoteasă a lui
Lucifer, Diana va duce un război împotriva lui Adonai,Dumnezeul
creştinilor, cu o ardoare care îl uimea şi pe Albert Pike însuşi, acărui
mână dreaptă şi confidentă devenise.
Succesorul lui Albert Pike a
fost,începând din 1887, Lemmi, despre care Diana considera că
dezonoreazăfrancmasoneria. Aflând că acesta îşi pusese în locuinţă un
crucifix răsturnat,pe care inscripţionase cuvintele „glorie lui Satan”,
Diana îi vadeclara război, întrucât ea lupta împotriva lui Satan cu la
fel de multă ardoarepe cât lupta pentru Lucifer. Însă faptul că ea, în
puritatea ei neştiutoare(rămăsese virgină), refuzase să profaneze trupul
lui Hristos şi tainaeuharistiei, a atras bunăvoinţa divină, care a
intervenit pentru a o salva, prinintermediul Ioanei d’Arc.
Diana se
va reîntoarce în Franţa. Aici va cunoaştepovestea Ioanei d’Arc, eroină
pentru care va simţi în mod spontan o veneraţieaparte. Pe 7 aprilie
1894, Lemmi ordonă francmasonilor să împiedicesanctificarea Ioanei
d’Arc, chestiune care urma să fie analizată la Vatican.Aceasta nu va
face decât să amplifice aversiunea Dianei faţă de Lemmi şiveneraţia faţă
de Ioana d’Arc. În această perioadă, Diana va citi tot ceea ceera legat
de Ioana d’Arc şi va vizita locurile prin care aceasta trecuse. Vamerge
chiar la Orleans, unde va intra în camera în care Ioana d’Arc a
dormitînainte de bătălie.

Diana scrie: „am îngenuncheat şi m-am rugat lanobila fecioară franţuzoaică din toată inima mea”.
Asta se petrecea înoctombrie 1894. Rugăciunea ei a primit răspuns chiar
în aceeaşi zi. Seara, pecând Diana se plimba, a zărit o lumină intensă
între doi copaci şi, instantaneu,Ioana d’Arc i s-a arătat într-o sublimă
viziune. Diana o descrie astfel:„avea armură, dar nu purta arme, şi
avea capul descoperit. Figura ei aveatrăsături energice, dar în acelaşi
timp era de o blândeţe foarte mare. M-aprivit fără să scoată un cuvânt,
în timp ce lacrimile îi curgeau peobraji”.
Acest fapt a
bulversat-o pe Diana foarte mult, ea încercând, întimpul apariţiei în
această viziune a Ioanei d’Arc, să o întrebe de ce plânge.Aceasta nu i-a
răspuns, ci a continuat să o privească foarte intens, cunesfârşită
milă, lacrimile şiroindu-i pe obraji. Diana s-a simţit străpunsă
deaceastă privire, care îi pătrundea până în ungherele cele mai ascunse
alesufletului… A implorat-o să îi vorbească, să îi spună motivul pentru
careplânge, întrebând-o chiar dacă plânge din cauza lui Lemmi, care îi
profanaamintirea. După ce, fără să spună vreun cuvânt, Ioana d’Arc a
privit-o încă odată cu mare tristeţe, a dispărut. Diana, tulburată, nu
va înţelege decât maitârziu sensul acestei viziuni.
În aceeaşi seară,
Diana îl va invoca peAsmodel, entitatea luciferică despre care ea
credea că este un înger de lumină,şi îi va spune acestuia că Ioana d’Arc
era devotată lui Lucifer. Auzind aceasta,Asmodel a făcut o adevărată
criză de gelozie şi furie, spunându-i scurt că puteasă iubească pe cine
vroia ea şi apoi, mânios, s-a făcut nevăzut.

Pe moment,Diana nu a înţeles mesajul Ioanei d’Arc (foto)
şi a continuat să fie oadoratoare fidelă a lui Lucifer. Pe 21 ianuarie
1895, la Londra, ea se va decidesă fondeze o revistă intitulată „Palladiumul regenerat şi liber”.Editarea
revistei avea un dublu scop: combaterea lui Lemmi şi a cultului
luiSatan, pe de o parte, şi pe de altă parte răspândirea peste tot şi în
modspecial în Franţa a cultului lui Lucifer, „Bunul Dumnezeu”. În sufletulDianei persista încă o confuzie evidentă între aceste realităţispirituale.
La
apariţia primului număr al revistei, catolicii au fostfericiţi să
constate scindarea din rândurile sectei masonilor, dar au fosttotodată
şocaţi să citească blasfemiile Dianei împotriva euharistiei şi aSfintei
Fecioare Maria. Al doilea număr conţinea şi el blasfemii, însă
erautotodată publicate instrucţiunile ultra-secrete date de Lemmi,
Marele Maestru alfrancmasoneriei, referitor la problema sanctificării
Ioanei d’Arc, în 7 aprilie1894.
Numeroşi catolici se vor ruga pentru
convertirea acestei tinere careavusese curajul de a-l provoca pe „Marele
Maestru” Lemmi şi întreagafrancmasonerie. Un preot chiar i-a scris,
încercând să o convingă să nu o maiblasfemieze pe Fecioara Maria.

Diana
era atât de bulversată, încât în altreilea număr al revistei, ea
promite să nu mai publice lucruri care să aducăprejudicii
catolicismului. Face, o dată în plus, elogiul Ioanei d’Arc.Povesteşte
despre o crimă comisă în 1891 în cadrul unei loji din Londra, când
unnefericit refuzase să profaneze sfânta euharastie şi anunţă totodată
că se vaduce să vadă o călugăriţă, prietenă a mamei sale.
Acest al
treilea număr alrevistei a apărut în iunie 1895. Începând cu data de 6,
cu tot statutul ei de„mare preoteasă”, francmasonii englezi s-au dezis
de Diana: „prin acest altreilea număr al revistei v-aţi semnat
singură condamnarea. Nu mai aveţi dreptulsă vă mai consideraţi dintre ai
noştri”. În aceeaşi zi, pe 6 iunie, ea vadepune un număr al
revistei la picioarele unei mici statui a Ioanei d’Arc pecare o avea în
cameră. Mişcată de scrisoarea unui preot, care o implora înnumele Ioanei
d’Arc să nu o mai blasfemieze pe Maica Domnului, Diana aîngenuncheat
pentru prima dată cu ambii genunchi în faţa statuii Ioanei,cuprinsă de
un elan irezistibil şi a jurat cu voce solemnă că niciodată nu vamai
scrie nici măcar un cuvânt lipsit de respect la adresa Sfintei
FecioareMaria, pe care Ioana d’Arc o iubea atât de mult.

„Imediat
ce amrostit aceste cuvinte, am fost aruncată cu violenţă în faţă. M-am
lovit cu capulde pardoseală. În timp ce încercam să mă ridic, i-am văzut
apărând pe Belzebut,Astaroth, Moloch şi Asmodel. Aveau aspectul lor
obişnuit, de aşa-zişi îngeri delumină, cu care apăreau în faţa adepţilor
palladismului, dar figura lor exprimamânie, adusă la paroxism.”
Cum Diana era obişnuită cu înfăţişarea lorluminoasă şi bună faţă de ea,
se întreba ce îi făcea să fie mânioşi, căci erapentru prima oară când i
se arătau astfel. Aceştia o ameninţau, plini deturbare, ca şi cum ar fi
fost un înger al lui Adonai, aşa că Diana a realizat cănu era de glumă.
Ei s-au năpustit asupra sa. Sub imperiul sentimentului depericol, Diana a
strigat instinctiv: „Ioana, Ioana, apără-mă!” Atunci,cei patru
au izbucnit în nişte urlete înspăimântătoare, leii răniţi nu ar fiputut
să scoată nişte răgete atât de înfiorătoare. În acelaşi timp,
instantaneu,faţa şi forma celor patru „îngeri de lumină” s-a
schimbat: Diana i-avăzut, în sfârşit, aşa cum erau ei de fapt: hidoşi,
monstruoşi, cu coarne şicoadă. Într-un cuvânt, nişte adevăraţi diavoli.
Figura lor exprima turbare şimânie, la care însă se adăuga şi o frică
teribilă, care era acum starea lordominantă. Toate acestea au durat nu
mai mult de câteva secunde. Imediat după cei-a văzut cu înfăţişarea lor
adevărată, de demoni, cei patru ţapi infernali audispărut,
scufundându-se undeva în adâncul de dedesubt al tălpii iadului,proferând
blesteme înfricoşătoare.

Diana
a fostprofund impresionată de această viziune, vocea lăuntrică a
conştiinţeispunându-i acum că ea fusese înşelată încă din copilărie.
Adevărul ieşea laiveală puţin câte puţin, iar ea a început să înţeleagă
că de fapt Lucifer eratotuna cu Satan şi, deoarece nu era posibil să
existe doi „Dumnezei airăului”, ea s-a simţit atrasă cu o forţă
irezistibilă de unicul Dumnezeuadevărat, Dumnezeul creştinilor,
Dumnezeul unic şi de o infinităbunătate.
Francmasonii englezi au somat-o să-şi dea demisia din postul pecare îl deţinea, fiind însărcinată cu propaganda. „Toată
viaţa mi-a trecutprin faţa ochilor conştiinţei mele. Nu mai ştiu unde
sunt, de unde vin şiîncotro mă îndrept. Aud un strigăt: Eu sunt
Adevărul, rămâi cu mine, apoi, esteun murmur în urechea mea: te-a
înşelat dintotdeauna, renunţă la el. Cel care teiubeşte cu adevărat nu
aşteaptă decât o rugăciune pentru a-şi deschide braţelepentru tine.” Tulburată
şi suferind din cauza faptului că nu ştie adevărul,Diana solicită
ajutor. Deja în câteva mănăstiri din Franţa se făceau rugăciunipentru
sufletul ei.
Pe 8 iunie 1895, Diana a răspuns francmasonilor
englezi,dându-şi demisia. Pe 12 iunie, ea se va retrage la o mănăstire,
în secret, undeva fi ascunsă şi protejată, întrucât era de aşteptat ca,
dezvăluind atât demulte despre înalta francmasonerie, ucigaşii plătiţi
să încerce să o lichideze.Imediat, sufletul Dianei a fost cuprins de o
pace divină, simţind prezenţa luiDumnezeu foarte profund în urma
rugăciunilor intense zilnice.

Avea laacea dată 31 de ani. Pe data
de 15 iunie, seara, urma să părăsească mănăstirea.Maica stareţă insistă
să o boteze, iar Diana acceptă. Astfel, ea a îngenuncheatşi a renunţat
pentru totdeauna la Necuratul, confirmând revenirea ei la credinţaîn
adevăratul şi unicul Dumnezeu. În acelaşi moment în care avea loc
botezul,părintele Delaporte, de la Sacré-Coeur, îşi dădea ultima
suflare. Corespondentuldin Paris al publicaţiei „Catolic Times” scria,
în data de 28 iunie că, deşipoate părea ciudat la prima vedere, moartea
binecunoscutului misionar de laSacré-Coeur, părintele Delaporte şi
botezarea Dianei sunt corelate. Prelatul,autor al unor articole cu
conţinut anti-masonic, urmărea cu viu interes situaţiaDianei Vaughan, în
speranţa convertirii la creştinism a acestei victime inocentea
sataniştilor. Nu numai că depusese eforturi pentru sprijinirea acesteia,
darîşi oferise, în rugăciune, propria viaţă lui Dumnezeu, în schimbul
convertiriiei, fapt binecunoscut de către prietenii părintelui. În orice
caz, după ce Dianaa fost botezată, Delaporte a murit misterios şi
subit. În acea noapte, ea vatrece prin încercări grele, fiind torturată
de diverse apariţii demoniace şitrezindu-se în dimineaţa următoare cu
dureri în întreg trupul. În aceeaşi vară,pe 14 august, se va reîntoarce
pentru a petrece câteva zile la mănăstire. Dinnou sosirea ei va fi
tăinuită, pentru a fi protejată. Va face un pelerinaj laLourdes între 16
şi 21 august, deghizându-se într-o bolnavă. Nopţile au devenitmai
uşoare pentru ea, care se ruga la Sfânta Fecioară Maria să îndepărteze
toatechinurile prin care trecea de când se convertise.
Din acel
moment, ea se vaangaja într-o luptă contra francmasoneriei, demascând
toate atrocităţile şicrimele realizate în cadrul acestei organizaţii
satanice. Convertirea ei a fostcelebrată în presa catolică, şi chiar la
Vatican, fiind considerată „una dincele mai mari victorii prin graţie divină cunoscute până atunci”, „obinecuvântare cu totul deosebită” (Papa Leon al XIII-lea).
În
acelaşitimp, surse de încredere i-au confirmat Dianei că înalta
francmasonerie îşitrimisese spioni cu scopul de a afla unde se ascunde.
Ea era conştientă defaptul că, dacă era descoperită, soarta sa era
pecetluită, căci ar fi fost ucisăcu sânge rece de foştii „fraţi” şi
fostele „surori”. De aceea, îşi expediafragmentele de manuscris şi
articolele cu deosebite precauţii, cu ajutorul unuicurier de încredere,
care se deplasa într-o localitate vecină şi depuneaplicurile la poştă,
având grijă ca timbrele lipite pe acestea să nu dezvăluievreun indiciu
despre locaţia în care se ascundea Diana.

Dezvăluiri

Înperioada 1895-1897, Diana Vaughan va scrie „Memoires d’uneex-palladiste”,
în care va dezvălui o serie de amănunte despre educaţia saîn spiritul
adorării Necuratului, despre confirmarea sa ca „mare preoteasă” alui
Lucifer, despre ritualurile satanice realizate de înalta
francmasonerie,date despre componenţa lojilor funcţionale în acea
perioadă, despre membriiacestora, despre locaţiile în care se desfăşoară
ritualurile satanice, descriindinclusiv manifestările şi apariţiile
terifiante ale entităţilor de acest gen şiale lui Lucifer însuşi şi
instrucţiunile date în mod nemijlocit de acestaînalţilor francmasoni
pentru războiul „Potrivnicului” contra lui Dumnezeu. Eapublică, de
asemenea, şi corespondenţa cu membrii marcanţi ai clerului catolic,care
au sprijinit-o pe diverse căi în demersurile sale
împotrivafrancmasoneriei, precum şi cu sfânta Tereza de Lisieux (a
Pruncului Iisus şi aSfintei Feţe) (foto), care s-a rugat pentru
mărturisirea Dianei. Deasemenea, tot ea a pus în scenă chiar şi o piesă
care ilustra povestea şocantă a„preotesei” lui Lucifer şi a convertirii
sale.
Piesa se numea „Triumfulumilinţei” şi a fost scrisă pentru a o
sărbători pe Maica Stareţă Marie dinGonzague. Personajul Diana Vaughan
are un rol important în piesă, convertireaacesteia de la satanism la
creştinism fiind un eveniment răsunător în Franţasfârşitului de secol al
XIX-lea. Sfânta Tereza auzise toată tărăşenia de larudele sale, familia
Gurin. Impresionată de cele auzite, sfânta îi va trimiteDianei un
portret al Ioanei d’Arc, pe care a scris dedicaţia: „pentru noua
Ioanad’Arc.” La rândul său, Diana îi va scrie o scrisoare de mulţumire.
„Triumfulumilinţei”
înfăţişează lupta dintre Bine şi Rău şi aportul Arhanghelului Mihailla
victoria Binelui, evidenţiată prin convertirea Dianei la creştinism.
Piesaprezintă imaginea Bisericii triumfătoare, celebrează umilinţa, ca
virtute şisimbolul miresei lui Hristos.
Redăm în continuare câteva
dezvăluiri făcute deDiana Vaughan în „Memoriile” sale, cu privire la
satanismul înalteifrancmasonerii.

O crima abominabilă

Victima
afost o tânără novice, o orfană de origine franceză, catolică, ce
fuseseîncredinţată spre adopţie unei familii de englezi. A fost
acceptată, mai întâi,într-o „lojă prin adopţie”, fiind
pregătită ulterior pentru a primiiniţierea în gradele superioare.
Triunghiul Londonez, gruparea în care aceastătânără a fost iniţiată,
practica câteva ritualuri luciferice, după cum relateazăDiana, care avea
mai multe cunoştinţe în rândurile acestei loji. Cel puţinaceasta era
situaţia la început, căci ulterior se pare că realitatea a devenitalta.
Lemmi a desemnat în fruntea acestor loji un „preot” de origine
poloneză,foarte înverşunat împotriva lui Hristos şi care a introdus în
practicile lojiiritualuri satanice. Acesta a compus un fel de
anti-psalm, închinat Satanei, ceeace i-a adus un anume prestigiu printre
apropiaţii lui Lemmi. Influenţa lui acrescut rapid, într-un an el
devenind adevăratul conducător al TriunghiuluiLondonez.

Parcurgândcâteva
grade de iniţiere, fără să fie însă pe deplin conştientă de
pericolulacţiunilor sale, în 1891, avidă de cunoaştere, tânăra fată va
solicita iniţiereaîn gradul de maestră templieră. La acea dată,
iniţierea deja presupunearealizarea unui ritual satanic, ca probă de
admitere, ce consta în profanareatrupului lui Hristos, reprezentat prin
ostia oferită de preoţii catolici laeuharistie. Fata a refuzat. Atunci,
aceasta a fost legată, veşmintele i-au fostsfâşiate. Mizerabilii au vrut
să o omoare imediat. Au lăsat-o suspendatădeasupra podelei, în casa
veche în care îşi desfăşurau practicile, şi au plecatîncuind toate
uşile, porţile astfel încât, chiar dacă ar fi reuşit să seelibereze,
ţipetele ei nu s-ar fi putut auzi din exterior şi nu ar fi pututfugi.
Aceştia şi-au dat întâlnire în ziua următoare, pentru a stabili în ce
felurma să moară nefericita. La căderea nopţii, au revenit. Erau în
total două„surori” şi şapte „fraţi”, printre care şi preotul polonez.
Acesta venise cuideea de a aduce nişte ţevi de plumb. Au legat victima
de acele ţevi şi aucoborât-o într-o pivniţă nefolosită a casei, plină de
şobolani. În acest caz,pedeapsa pentru refuzul de a oficia un ritual
satanic a fost o moarte cumplită,fata fiind mâncată de vie de şobolani.

Reptilieni şi magieneagră

Diana
reia, în memoriile sale, relatarea consemnată destrămoşul ei, Thomas
Vaughan, într-un document existent în biblioteca familiei,referitor la
Francesco Bori, un membru al înaltei francmasonerii, a căruimisiune a
fost să discrediteze catolicismul. Philalet afirmă că acesta aveadrept
consoartă o… salamandră, care se numea Elkbamstar. „A luat o
micăsticluţă, pe care o avea tot timpul asupra sa. I-a răspândit
conţinutul pe sol.Era sânge. Dar sticluţa părea inepuizabilă. Sângele
s-a revărsat, camera a fostinundată. Picioarele noastre se scăldau în
lichidul roşiatic. Atunci fratelenostru se întinse în acel sânge,
agitând sticluţa în acelaşi timp. Sângele aînceput să se coaguleze,
luând formă vie. Arătarea avea capul şi trunchiul defemeie, partea de
jos terminându-se într-o coadă imensă de şopârlă. Avea patrupicioare cu
gheare. Culoarea sa era roşiatică, asemănătoare focului. Ea s-aaruncat
asupra «fratelui Borrus», începând să-l zgârie cu ghearele. Dar
acesta,în loc să se ferească, a început să geamă de plăcere, spunând că
vrea mai mult,în timp ce sângele-i curgea. Treptat monstrul s-a potolit,
cei prezenţi auvăzut-o micşorându-se, până a dispărut. «Fratele Borrus»
le-a explicat căaşa-zisa lui soţie îşi făcea apariţia de fiecare dată
în aceeaşi manieră.Sângele lui, pe care şi-l păstra în sticluţă, servea
salamandrei pentru a prindeformă.”
Acest aventurier, care se
dădea drept alchimist la un moment datşi care cutreiera Europa ţinând
tot felul de predici în slujba Necuratului, afost prins în cele din urmă
de reprezentanţii papalităţii. Va muri ulterior întemniţă, în 1685.

„Alchimie satanică”

În„Memoriile”
sale, Diana Vaughan reproduce şi fragmente din lucrarea
aparţinândstrămoşului său, Thomas Vaughan, aflată în biblioteca
familiei. Iată unul dintreacestea, care probează faptul că, „în numele alchimiei”, al„căutării” Pietrei
Filosofale, de fapt goana după aflarea uneimodalităţi de a produce aur
şi a trăi cât mai mult, Thomas Vaughan şicontemporani săi, francmasoni
de asemenea, erau ghidaţi de entităţi satanice,rătăcind în păienjenişul
unor puteri paranormale minore, pe care acestea leofereau temporar, fără
să înţeleagă adevăratul sens al ştiinţei milenare aalchimiei, o cale
spirituală autentică pentru a ajunge la Dumnezeu.
ThomasVaughan se afla în „laboratorul” său din Amsterdam, distilând azot.„Brusc
am fost aruncat la pământ şi am scos un strigăt, neştiind ce mi
sepetrece. Totul dispăruse în jurul meu. Când m-am ridicat, camera era
goală şipereţii la fel. Şi atunci am auzit un zgomot foarte mare,
îndepărtat, care seapropia treptat. Şi pereţii încăperii au început să
se lărgească. Astfel, m-amtrezit singur într-o sală imensă, care se
extindea în toate direcţiile cuexcepţia înălţimii. Apoi, a apărut un
vultur, care îl aducea pe fratele masonMinutatim, pe care îl ştiam în
Suedia; apoi, un leu înaripat, pe care se aflacălare fratele Serenus,
despre care ştiam că este în Silezia; apoi, un taurînaripat, care îl
purta pe fratele Procubans, pe care îl ştiam a se afla în acelmoment în
Anglia.”
Diana explică aceste nume, spunând că Minutatim erade
fapt baronul Louis van Geer, profesor la colegiul din Stockholm,
rozicrucianca şi tatăl său; prin numele de Serenus, Thomas Vaughan îl
desemna pe AmosKomenski (mai cunoscut nouă sub numele de John Amos
Comenius), iar Procubans eraHenri Blount. „Mai târziu, aceştia îmi
vor povesti că s-au simţit ridicaţide la sol instantaneu, în acelaşi
timp în care eu fusesem aruncat lapământ”, relatează Thomas Vaughan.
După
ce i-au adus în laboratorul luiVaughan, cele trei animale fantastice
s-au volatilizat, „fraţii” având alăturiacum, în locul lor, trei demoni,
care se numeau Leviathan, Cerber şi Belphegor.„Cei trei demoni au venit spre mine şi mi-au sărutat mâna stângă”,povesteşte în continuare strămoşul Dianei.

Se auzeau tunete şi fulgereşi, brusc, sala s-a umplut de demoni, care şi-au „adus omagiul”
luiPhilalet (Thomas Vaughan), numindu-l succesorul Marelui Maestru al
lojeiRoza-crucienilor, Valentin Andreae, care murise. Atât Serenus, cât
şi ceilalţidoi masoni au sărutat mâna stângă a lui Philalet, în semn de
recunoaştere afuncţiei pe care Necuratul i-o oferise acestuia. Apoi,
ceilalţi demoni de ranginferior, care umpleau sala, au procedat într-o
manieră similară, la îndemnullui Cerber. Vaughan povesteşte de asemenea
cum deasupra lor pluteau niştegloburi de foc, care luminau sala, silfide
(spirite feminine ale aerului, înmitologia popoarelor germanice) şi
gnomi. Simultan, din pereţi se auzea muzică.Demonii şi silfidele au
început un dans frenetic, fără a atingesolul.
Într-una din scrisorile sale, „care nu trebuie citită decât demagi”,
Vaughan precizează şi alte amănunte despre „fratele” van Geer, alcărui
„protector” era demonul Leviathan. Pentru a-şi demonstra „calităţile”
demagician, tânărul profesor din Stockholm s-a risipit în bucăţi la
voinţă,pronunţând anumite incantaţii de magie neagră. Trupul său s-a
răspândit în miide bucăţi, fără a curge nici măcar un strop de sânge.
Toate rămăşiţele acestuiaau fost adunate într-un sac. Apoi sacul a fost
adus pe un scut antic în mijloculsălii şi depus într-un cerc trasat
acolo, în prealabil. Leviathan s-a arătat înacest cerc şi a înconjurat
sacul cu rămăşiţe de şapte ori. La al şaptelea tur,sacul a început să se
mişte şi „magicianul” a ieşit, cu trupul întreg,reconstituit, cum
fusese înainte de „demonstraţie”. Philalet precizeazăcă acesta
este motivul pentru care van Geer avea, în cadrul Fraternităţii,numele
de Minutatim. Iată deci, că înalta francmasonerie practica magia
neagră,obţinând mici „succese” cu ajutorul entităţilor invocate în acestscop.

Satanism precoce

Despre
HenriBlount, Vaughan mai menţionează că, în acelaşi an în care Valentin
Andreae,marele maestru al Roza-crucienilor a murit, Henri Blount a avut
un fiu, pe carel-a numit Charles. Când acesta a împlinit vârsta de 11
ani, tatăl său l-a adusla Amsterdam, pentru a-l prezenta noului mare
maestru, Philalet. Acesta, înprezenţa lui Henri Blount şi a lui Amos
Komenski, îl va „consacra” pe miculCharles lui Lucifer, care s-a arătat
în cadrul ritualului satanic şi a comunicatcelor prezenţi că spiritul
lui Valentin Andreae s-a încarnat în Charles Blount.„Acesta va fi
succesorul lui Philalet”, a mai spus Necuratul.
În
manuscrisulmoştenit de Diana, Thomas Vaughan relatează cum a urmărit
„progresele” realizatede Charles Blount. Povestirea care urmează
evidenţiază precocitatea satanică atânărului Charles, care avea numai 15
ani la acea dată. Aflându-se în vizită laacesta, Philalet a fost condus
de Charles în camera sa, unde acesta i-a arătatun crucifix de lemn,
inversat, atârnat de perete, deasupra patului său.Crucifixul era din
lemn masiv, sculptat grosolan. Un stilet se afla înfipt înacesta, în
locul unde se afla inima Mântuitorului. Philalet i-a spus atunci
cătrebuie înţepat buricul, nu inima şi a schimbat locul de străpungere
astiletului. Înainte de culcare, în fiecare seară, tânărul Charles
Blount aduceanumeroase injurii la adresa lui Hristos şi profana o icoană
care se afla deasemenea pe perete la el în cameră, atârnată şi aceasta
cu capul înjos.
„Strămoşul meu a lăsat în acest manuscris şi un
rezumat alindicaţiilor pe care i le dădea succesorul său. Din ele
rezultă că se urmăreadistrugerea bisericii lui Hristos. Totodată, se
afirma că lumea asta nu esteîncă pregătită pentru un cult oficial al lui
Lucifer. De aceea, trebuie sădistrugă religia prin toate mijloacele
posibile, fără a lăsa să se întrevadăadevăratul scop final al
demersurilor sale”, precizeazăDiana.

Simboluri

Diana rezumă, în câteva cuvinte,partea esenţială a iniţierii în gradul de maestru:
„Aspirantul,
după ceintră în cerc şi ascultă relatarea unei crime al cărei autor
este acuzat a fi,se supune jocului membrilor Lojii. La finalul
relatării, este lovit în acelaşimod în care a fost lovită victima şi
este culcat în cerc, fiind acoperit de ungiulgiu. Pe cap îi este aşezată
o creangă de salcâm. Fraţii se perindă dintr-oparte în alta a
încăperii; ei simbolizează «bunii» masoni, constructori aiTemplului lui
Solomon, în căutarea arhitectului lor martir. În fine, creanga desalcâm
«îi aduce» pe căutători lângă «aspirantul» care face pe mortul. I se
dădeoparte vălul mortuar. Fraţii se apleacă asupra lui, ajutându-l să se
ridiceşi, când acesta se află deja în picioare, încăperea este luminată
brusc şi seaud ţipete de bucurie. Farsa este astfelîncheiată.”

Ritualuri satanice

În„Memoriile”
sale, Diana Vaughan descrie unul din ritualurile satanice realizatede
înalta francmasonerie, de obicei în zilele de mare sărbătoare
pentrucreştini, cum ar fi Crăciunul, Paştele, Vinerea Mare etc. Ea
relatează cum„magul” oficiant şi participanţii rosteau diverse formule
satanice şi invocauentităţi luciferice. La un anumit moment din
desfăşurarea ritualului satanic,fiecare din participanţi putea rosti
numele unui creştin asupra căruia dorea sădezlănţuie demonii, provocând
diverse nenorociri. Ritualul cuprindea şisacrificii de animale. Astfel,
la final era adus un berbec castrat, răstignit peo cruce de lemn,
imitând în mod blasfemiator poziţia Mântuitorului.„Sacrificiul era înfăptuit prin tăierea capului şi picioarelorberbecului”, povesteşte Diana,
„care erau apoi aruncate într-un jeraticfoarte bine încins, pregătit în
prealabil pentru acest scop, în timp ce atât«magul» oficiant al
ritualului, cât şi participanţii, proferau injurii odioasela adresa lui
Iisus Hristos şi a lui Dumnezeu.” Diana afirmă că acesteasunt imposibil de reprodus, într-atât erau de obscene. „Toţi participanţiistrigau la final: «Glorie lui Satan!»”. Restulrămăşiţelor
berbecului sacrificat era dus în ziua următoare unui măcelar, masonde
asemenea, dar de rang inferior, după cum relateazăDiana.

Descrierea unei încăperi din palatul Borghese (Roma),destinată ritualurilor satanice

Pe
20septembrie 1893, în mod fraudulos şi profitând de slăbiciunea unui
membru alfamiliei Borghese, Lemmi (succesorul lui Albert Pike la
conducerea sectei) ainaugurat ca sediu al sectei masonice, satanice
primul etaj al palatuluiBorghese din Roma, aparţinând unei străvechi
familii nobiliare italiene. Lemmi aţinut cont de dispunerea
apartamentelor în formă de echer. În punctul marcat culitera D, care se
află în unghiul dintre două galerii care dau înspre mareagrădină a
palatului, Lemmi a făcut o mică piaţă, ceea ce a întrerupt circulaţiaîn
această zonă. Masonii din gradele inferioare nu puteau astfel să intre
decâtîn anumite săli, cum ar fi cele rezervate administraţiei şi sala de
petreceri.Chiar şi Roza-crucienilor şi celor din gradul Kadosh, care
nu aparţineaupalladismului le era interzisă intrarea în piaţă şi
trecerea dincolo de punctulD. Era suficient să se închidă o uşă, pentru
că nimeni din gradele inferioare sănu mai poată pătrunde în templul lui
Lucifer, chiar dacă acea persoană aveagradul de cavaler Kadosh. Această
secţiune a palatului era rezervată doarmembrilor înaltei francmasonerii.
Timp de doi ani, aceasta a servit practiciloroculte infernale ale
acestora.
Sala care a fost amenajată de Lemmi ca templual lui Lucifer
avea pereţii acoperiţi de draperii roşii şi negre. În capăt era
otapiserie foarte mare, pe care se distingea, în proporţii imense,
figura luiLucifer. În faţa acestei tapiserii se afla un fel de altar
pentru sacrificiilesângeroase realizate de oficianţii ritualurilor
satanice. Camera mai eradecorată cu diverse simboluri francmasonice:
triunghiuri, echere şi altesimboluri ale acestei secte satanice, precum
şi cărţi care conţineau indicaţiidespre etapele ritualurilor etc. De jur
împrejur erau dispuse fotolii aurite,iar în mijlocul acestui templu
infam era aşezat un tron.
Moştenitoriifamiliei Borghese au reuşit să
recupereze în cele din urmă clădirea însuşităilegal de către Lemmi. Deşi
iniţial li s-a interzis accesul în această partedestinată ritualurilor
satanice, au pătruns totuşi, descoperind urmele ororilorînfăptuite
acolo. Descrierea templului lui Lucifer, prezentată de Diana Vaughanîn
„Memorii”, este confirmată de aceştia.